“Paris” de Simona Cratel

(1)Am fost în Paris prima oară în 1997, chiar în ziua în care a murit prințesa Diana. Apoi am fost când în Tailanda a avut loc tsunami-ul, în 2004. Eu am vrut în Phuket în loc de Paris, dar soţul meu s-a opus. Cam aşa a funcționat viaţa mea şi până acum. Soţul mi-a spus că atrag mereu întâmplări ciudate şi că mie mi se întâmplă mereu ceva dacă mă lasă pe cont propriu. Statistic vorbind, este amuzant şi nu neadevărat.

Am ajuns după o călătorie obositoare de 8 ore. Mai ales pentru mine, să stau în maşină atâta timp, a fost o tortură. Dar mă uitam cum doarme căţeluşa pe bancheta din spate şi îmi aminteam că merită. Când am făcut o scurtă oprire într-o parcare din Franţa, m-a izbit mirosul de soc. Dacă nu citeam, priveam picăturile de ploaie izbindu-se de parbriz, în goană, pe autostradă.

Când am ajuns la hotelul nostru din Place d’Italie, mă simţeam deja foarte rău. Tremuram, aveam viziunea aceea de tunel, ca atunci când te afli în pragul colapsului.

Ne-am luat în posesie camera, care, spre şocul nostru, era foarte mică. În momentul în care o rezervasem, eu nu mă uitasem si la dimensiunile ei. Alesesem hotelul pentru că avea foarte multe comentarii pozitive pe booking.com. Abia aveam loc sa ne strecurăm pe lângă pat, să deschidem o valiză peste care trebuia să facem pasul mare. Dar faptul că era totul modern şi foarte curat, diminua furia pe care o simţeam. Nu aveam idee cine le dăduse autorizaţie ăstora să închirieze un astfel de spaţiu claustrofob.

Afară încă ploua, dar am luat-o spre Place d’Italie şi apoi spre centrul Parisului pe jos, nu înainte ca eu să-mi iau în fugă un Burger şi o cafea de la MacDonald. Acesta a fost primul lucru pe care l-am mâncat eu în Paris şi a fost atât de scârbos, că îmi venea în permanenţă să vomit. Când am luat o gură din cafea, mi-am ars tot cerul gurii. Am scos capacul să se răcească şi am mers mai departe cu cafeaua în mână, aşa că s-a vărsat peste marginile paharului şi m-a ars pe degete.

Am ajuns la Notre Dame. Am aşteptat afară ca băiatul şi soţul meu să viziteze. Era foarte rece. Nu mai ploua. Căţeluşa tremura din toate încheieturile. M-am așezat şi am strâns-o la piept pe sub haină, încercând în zadar să o încălzesc. Nu a încetat să tremure până am plecat de acolo.

Am luat-o pe străzi fără țintă. Ne era foame, lista de restaurante luate de pe tripadvisor nu indica nimic în zonă, aşa că am intrat la nimereală într-un bistro. Am deschis cartea de bucate şi văzând preţurile, mi-am spus că n-are ce să fie greşit. Nu?! Abia în momentul în care chelnerul ne-a așezat în față nişte tacâmuri ieftine şi uzate şi nişte dreptunghiuri de hârtie uşor mototolite, refolosite probabil, am simţit că o iau razna. Eram epuizată, moartă de foame, prima mea zi în Paris. După primul pahar de vin prost dar la suprapreț, viaţa a devenit însă suportabilă. Chiar am reuşit să zâmbesc chelnerului care a venit cu cartofi congelaţi ordinari pe farfurie şi nişte fripturi mediocre.

Când am văzut că la nota de plată exorbitantă în raport cu ce avusesem în faţă, soţul mai lasă şi bacşiş, am simţit că o iau razna din nou, dar mi-am spus să dau drumul, să nu mă mai gândesc.

Am parcurs drumul spre hotel bine dispuşi. Se înseninase, ieşise şi soarele. Oamenii bine îmbrăcaţi care treceau pe lângă noi contribuiau la binele general, oameni dichisiţi, şic, cu feţe vesele, multe femei prea elegante sau chiar excentrice. Apoi dădeai peste un cerşetor într-o stare groaznică şi reveneai pe pământ. Cerșetorii, aveam să constat, sunt mult mai rău decât cei din Germania. În Germania sunt mai bine îmbrăcaţi şi mai curaţi. Cineva le dă haine, undeva, ei fac un duş. Aici par a fi complet lăsaţi la mâna soartei cei mai mulţi dintre ei. Strigă după tine Madame un Monsieur … Foarte multe creţe pe stradă, acolo aş trece neobservată. Mi-a trecut prin cap că cine a trăit o vreme în Paris, probabil că nu mai poate trăi în altă parte. Şi nu neapărat de prea mult bine, dar oraşul are ceva unic. Chiar dacă nu pot spune ce.

(2)Despre oraşul acesta spune ceva câinele meu. Trage în toate direcţiile, priveşte înspăimântată în toate direcţiile. A dat total în psihoză.  Sub tălpile noastre duduie metroul de parcă ar fi cutremur, gurile de aerisire ale metroului o înspăimântă, gurile de aer condiţionat din magazine şi restaurante, la nivelul pavajului, o bagă de-a dreptul în boală. Oraşul acesta suprapopulat, nebun, zgomotos, o face varză. Şi pe mine la fel. Pot spune asta cu siguranţă, mai ales după ce am făcut cunoştinţă cu metroul. În metroul parizian atragi probabil mai multe priviri pline de ură dacă ai un câine în braţe decât dacă ai fi travestit. Cel puţin aşa a zis soţul meu. Căţeaua mea în orice caz nu mai ştie ce să creadă despre lumea în care trăim.

Este deja a doua zi. Am luat micul dejun într-o patiserie din Place d’Italie. Cafea, quiche cu brânză. Mi-am ars toată gura cu el. Era încălzit prea tare, iar mie îmi era prea foame.

(3) Ne-am trezit, ne-am spălat, pieptănat, îmbrăcat frumos şi ne-am prezentat în Place d’Italie pe o terasă. Eu am mâncat omletă şi croasant. Căţeluşa a privit de sub masă trecătorii. În metrou, acelaşi coşmar. Labirintul acesta de tunele înguste mirositoare şi deprimante mă termină de fiecare dată. Oamenii merg ca nişte nebuni furibunzi într-un marş forţat de colo-colo, ai senzaţia că stai tuturor în drum. Ţi se face frică. Încerci să te integrezi în torentul uman, dar te costă nişte neuroni. Nu aş rezista aici mai mult de jumătate de an fără să mă îmbolnăvesc de nervi. Stresul din jur, poluarea sonoră sunt uriaşe, violente, copleşitoare. Oraşul iubirii pe dracu’. Mai degrabă oraşul bolilor de nervi…!

Uneori la metrou se suprapun anunţurile prin megafon. Adică urletele prin megafon. Eşti anunţat din nou şi din nou să nu îţi laşi bagajele nesupravegheate, să ai grijă la hoţii de buzunare şi dacă vezi vreun bagaj suspect, să anunţi. Iar asta ţi se spune în trei limbi. Sau chiar mai multe.

(4) Am început să vizităm atracţiile turistice, turnul Eiffel exercită o atracție deosebită pentru băiatul meu. Dar nu s-a putut urca în el. Este o coadă uriaşă. Am mâncat clătite nefăcute în parcul din faţă, am făcut fotografii, apoi am plecat spre alte ţinte de interes pentru băiat. La o intersecţie, când aşteptam să se facă verde, un bărbat care semăna foarte tare cu actorul din „Vinyl” mi-a rânjit cu toţi dinţii. Mă privea aşa amorezat, că nici n-am avut timp să mă simt flatată de atâta şoc. Primul lucru m-am gândit ce mai e şi cu nebunul acesta şi ce dracu’ vede la mine. Purta un pardesiu bej peste cămaşă şi pantaloni de costum. Avea coama aia neagră, pielea măslinie şi ochi negri. Momentul a luat sfârșit neplăcut când fiu-meu s-a răsucit spre mine şi mi s-a adresat cu „mama”. Am traversat, iar bărbatul a intrat în curtea unei clădiri impozante, înconjurată de un gard din fier forjat şi nu am apucat să văd dacă era ambasadă sau ce era, că mă apucase timiditatea, dar mi-a ajuns să văd cum l-a salutat portarul, cum s-a îndoit din mijloc cu elan, privindu-l cu frică. Mi-am zis: Să fiu a dracu’!!! Când îmi refac viaţa îmi iau un preşedinte, ce să mă mai încurc? De ce să fii modest dacă poţi să ţinteşti sus?!

Ne-am urcat în metrou. Am căutat undeva pe lângă Sacre Coeur un restaurant de pe tripadvisor dar deschidea abia la 7. Iar eram lăsaţi la mâna soartei. Am luat-o la întâmplare până am ajuns pe o stradă unde toată lumea era de culoare, bărbaţi arabi şi de alte naţii stăteau pe margine şi ne şopteau câte ceva, unii ne întindeau telefoane. Majoritatea oamenilor care treceau în grabă pe lângă noi arătau îngrozitor. Ni s-a făcut frică şi am grăbit pasul.

Într-o singură zi am văzut doi oameni care nu-şi puteau coordona mișcările, abia îşi țineau echilibrul, sub influenţa a ceva, şi totuşi nu miroseau a alcool, iar unul în metrou m-a călcat atât de rău pe picior că abia m-am abţinut să nu gem. În acest oraş neprietenos cu câinii, am văzut cerşetori români bătându-se pe stradă. Trântindu-se unul pe altul la pământ, dându-şi pumni în mutră, dându-şi în cap cu obiecte. La Arcul de Triumf am văzut românii cu alba neagra pe o străduță mai încolo. E prea zgomot, e prea mult haos, prea multă nebunie.

La Sacre Coeur am avut un moment de bine când un negru cu o chitară a cântat Like diamonds in the sky.

Am intrat la nimereală într-un restaurant şi uitându-mă în meniu la preţurile foarte mari, mi-am zis că aici chiar că nu avem cum să dăm greş. Eu mi-am luat picioare de broască pe care a trebuit să pun mult sos Tabasco de scârboase ce erau, şi nişte brânză. Băieţii au avut un fel de gulaş de vită pe care a trebuit să-l termin eu. Vinul a fost însă bun. Când a venit cu nota de plată, chelneriţa a făcut greșeala să întrebe cum a fost mâncarea, iar băieţii au fost sinceri. Eu am încercat să o dreg, spunându-i că gustul de afumătură al cărnii de vită a fost interesant. Iar ea a făcut ochii mari spunând că acesta e un comentariu… interesant. Deci arseseră şi mâncarea când o aduseseră, gustul acela nu era deloc intenţionat.

(5) Zilele următoare au fost mai bune. Ne-am mai obişnuit cu oraşul. Am umblat peste tot. Am mâncat şi la un restaurant bun şi am plecat de acolo ameţiţi de vin de calitate, euforici de nu ne mai încăpeam în propriile haine, promiţându-ne să venim să locuim aici un an, sau chiar doi, încântaţi de oraş. Asta a durat desigur până ne-am trezit şi am spus că oraşul nu este totuşi de noi, băiatul spunând că în nici un caz de el. Am intrat în biserica Saint-Germain-Des-Pres, unde în 2004 soţul meu mi-a jurat că mă va iubi pentru totdeauna, până când moartea ne va despărţi, iar când a venit rândul meu, am spus că este iraţional să jur aşa ceva. Eram ameţiţi de vin, ieşisem dintr-un restaurant şi intrasem în această biserică. Euforici, îmbătaţi unul de celălalt mai ales, eram gata să ne jurăm unul altuia orice. Doar că eu am fost mereu raţională. I-aş fi jurat că îl voi iubi cât mă va face fericită, sau că iubesc ploaia şi că marea mă face nervoasă, sau că luna plină pe cer mă face melancolică, dar nu iubire veşnică.

Acum, în acelaşi loc, l-am pus pe fiu-meu să îmi jure că nu va bea niciodată şi nu va lua droguri. A protestat cum adică să nu bea niciodată? Nici măcar o bere din când în când?! I-am dat voie o bere. Când am ieşit din biserică, încântată că l-am făcut să jure aşa ceva, ştiind că el crede în Dumnezeu, am aşezat o mână pe uşă şi i-am spus ălui de sus: Thanks, pal.

Pîinea și vinul

Am fost abordată de un site să scriu pentru ei și am stat să mă gândesc ce aș avea chef să scriu, ceva ce n-am mai scris până acum. Și așa am scris textul acesta, propunând o întreagă serie. Mi s-a răspuns că le ofensez cititorii și redactorii. Încă mai șovăiam, dar când mi s-a trimis un link spre un articol care înfiera acest gen drept literatură neserioasă, pornografie vulgară și nerușinată, răul întrupat, m-am hotârît să deschid acest blog. Vă rog, doar cei cărora le plac textele sexual explicite să intre să citească! Textul este cu adevărat pornografic.

https://paineasivinul.wordpress.com/2016/05/01/first-blog-post/

Vreau să fiu câinele tău

Îi cade cerul în cap când îl vede stând în prag. Poartă o cămaşă cu carouri mici şi mărunte, iar un colţ de cămaşă îi atârnă afară din pantaloni. În braţul stâng, pe care venele stau să plesnească umflate, albastre, ţine geanta cu scule. Încheietura-i groasă susţine o mână mare, de bărbat obişnuit cu munca fizică.

El îi ia surpriza şi enervarea drept emoţie la vederea sa. A ştiut el! Simte cum un val de flăcări îi năpădeşte stomacul şi nu tocmai în sensul bun. Gheara aia îl ţine imobilizat până când fata spune cu o voce resemnată:
“Intră.”

Bărbatul îşi descalţă pantofii şi traversează holul. Fata îl conduce în bucătărie.
“Te-am deranjat?”, întreabă bărbatul în timp ce o altă idee îi încolţeşte în minte. Când a fost cu câteva luni în urmă să îi monteze la loc şina pe care era fixată perdeaua, casa strălucea de curăţenie, acum arăta de parcă nu era aşteptată sosirea nimănui.
“Nu, te aşteptam”, minte fata cu un zâmbet superficial care dispare instantaneu. Cum dracu’ reuşise să uite de programarea de azi? El trebuia să sosească la ora nouă la ea. Desigur.

O priveşte. Îl ia iarăşi valul acela de foc pe uscat şi neaşteptate, şi îi arde măruntaiele acea emoţie nefirească, negativă. Ce vrea de la el? E fardată, are ochii conturaţi cu negru şi buzele roşii. Nu-i poate oferi nimic din ce vrea ea. Ea e o tânără fată, el un bărbat dărâmat. Poartă pantaloni de piele, dar în picioare nu are nimic şi nu trece cu vederea faptul că oja roşie e sărită din loc în loc. Unghiile de la mâini sînt însă impecabile. Lungi, roşii, cu o formă perfectă. De ce vrea asta?

Fata îşi priveşte ceasul, îi aruncă lui o privire.
“Cât crezi că îţi ia să îmi repari scurgerea?”
“Nu ştiu. Trebuie să văd mai întâi despre ce este vorba.”

Fata îi deschide uşa dulăpiorului pe care stă chiuveta şi scoate cele două coşuri de gunoi dinăuntru. Apoi detergenţii şi o mică mătură cu un făraş. Uşa dulapului e pătată de urme de mâncare şi miroase neplăcut înăuntru. Zoaie s-au scurs pe uşiţă şi nimeni nu s-a deranjat să şteargă.
“Vrei o bere?”
“Nu ştiu. Nu ştiu dacă se cuvine.”

Fata îi deschide o bere şi i-o întinde. El întinde brusc braţul într-un gest pe care-l intenţionează şi degajat şi bărbătesc şi neglijent şi prea multe alte lucruri laolaltă aşa că îi atinge degetele, iar fata îl săgetează scurt cu privirea. Lui îi vine să intre în pământ. Atât de jenat şi stângaci nu s-a mai simţit de zeci de ani. Observase de ultima oară cum îl privise acea fată şi nu ştiuse cum să reacţioneze nici atunci.

Futu-i, îşi spune în gând fata. Băga-mi-aş. Perversul a venit aici să se fută. Îl studiază aşa cum stă el pe vine, privind ţevile care ies şi intră din şi în perete. Pielea feţei lui e gri şi subţire. Ridurile din jurul ochilor şi părul rar pe ţeasta rozalie şi pistruiată, mâinile acelea moi, cu carnea aceea flască, în ciuda mărimii şi volumului. În colţurile gurii are o spumă fină albă, ca o secreţie. Cămaşa cu carouri violet închis. Parcă are şi un miros, ceva, pe care nu îl poate descrie. A… frunze umede. Scârbos.

Îi scrisese nişte rime pentru fiul lui care făcuse cinci ani cu câteva luni în urmă, iar el îi reparase perdeaua. Aşa era în oraş la ei. Exista acest cerc de servicii şi contra-servicii. Eu îţi fac asta, tu îmi faci aia. Gratis. Serviciu contra serviciu. De exemplu, cutare are mere în curte, dar nu ştie să facă plăcintă, altul ştie să facă masaj, dar are nevoie de un baby-sitter pentru copii pentru o seară. Sau cutare are prea multă marmeladă şi are nevoie în schimb de ajutor la mate pentru fii-sa. Sau una spală geamuri contra lecţii de franceză. Eu îţi gătesc ţie, tu îmi speli mie.

Îl priveşte în timp ce el se pune pe meşterit. Clanc-clanc, metal pe metal, respiraţia lui. Fata îşi scoatehandy-ul din buzunarul de la spate. Trei mesaje.
“Sigur nu trebuie să fii undeva?”
“Nu, nu.”

Chiuveta e plină de farfurii cu resturi uscate de mâncare, pahare şi tacâmuri. Ce mai întreabă?! Dacă vrea să o şi fută pentru asta, e de acord. Să poată spăla din nou e tot ce vrea. La orice preţ.

“De ce porţi aia la gât?”, întreabă el. “Arată ca o zgardă de câine.”

Ea nu răspunde.

“E ultimul răcnet printre rockeri, sau ce? Sau eşti emo?”

Îşi atinge instinctual banda de piele din jurul gâtului.

“Poţi să-mi mai scrii nişte versuri?”
“Sigur, pentru ce ocazie?”
“Maică-mea. Face optzeci şi şapte săptămâna viitoare.”

Îşi priveşte ceasul din nou. Măcar s-a lămurit situaţia. Nu vrea nimic de la ea. Nu ştie cum ar fi reacţionat dacă ar fi atins-o un bărbat.

“Ce ştii să mai faci?”, continuă bărbatul fără s-o privească.
“Cânt la pian.”
“Din asta îţi câştigi existenţa?”
“Nu-mi câştig existenţa din nimic. Dorm toată ziua. Noaptea umblu de colo-colo.”

El tace şi îşi caută în geanta desfăcută o cheie. Ea îl studiază mai departe. Nu poate găsi nici un fel de simpatie pentru el. După patruzeci de ani, oamenii nu mai arată bine pentru ea, formele corpului nu mai sînt ce-ar trebui, totul arată la ei cum nu îşi doreşte să vadă. Poate mai devreme chiar, de la treizeci. Ea are douăzeci şi unul, acest bărbat probabil cincizeci şi ceva.

“Te-ai fardat aşa pentru mine?”

Ea râde enervată. Iată că a început, totuşi. Nu ştie cum ar reacţiona dacă ar atinge-o. N-are idee. Nu a făcut niciodată sex în adevăratul sens al cuvântului cu nimeni. Nu vrea să fie atinsă. Nu vrea să ştie cum este sexul, nu are nici o curiozitate în acest sens. Şi nu cu acest bărbat. E urât şi bătrân şi… transpirat. De ce transpiră în halul ăsta?

El se opreşte şi dă jumătate de bere pe gât pe nerăsuflate. Se lasă în genunchi, răsucit spre ea. O priveşte drept în ochi. Tac amândoi.

Ea nu vrea să fie atinsă de acest bărbat. Se gândeşte cu groază care ar fi probabilitatea să se întâmple aşa ceva. Tocmai a citit într-un ziar despre un bărbat de treizeci şi cinci de ani care a fost condamnat la doar doi ani şi jumătate după ce şi-a abuzat sexual ambele fete, pe vremea abuzului de patru şi respectiv şapte ani. Le mângâia în zona pubiană şi le punea şi pe ele să-l atingă. Le săruta acolo, apoi le punea să îl satisfacă pe el oral. Le dădea alcool. Era despărţit de mama lor şi avea dreptul la vizite din partea lor, ca părinte. Apoi a abuzat-o sexual şi pe prietena lor, fata prietenului lui cel mai bun, de unsprezece ani. Chiar şi când se uita la film, le punea să îl satisfacă oral. Iar când dormea cu ele în pat, făcea altele. Dar a primit doar doi ani şi jumătate, a scăpat uşor, lumea scapă uşor cu orice. Sau ăla care şi-a omorât de curând nevasta şi copii. Colcăie pământul de demenţi.

Bărbatul acesta, aici, care o întreabă dacă s-a fardat pentru el. Poate fi în stare de orice. Ar bate-o? Ar supune-o la perversiuni sexuale? I-ar tăia gâtul?

Iar ea are agăţat de cureaua de piele din jurul gâtului un lanţ cu două capete, care sînt prinse de inelele din sfârcuri. Când merge în club, ca în seara aceasta, îşi trage de lanţ câte un pic, câte un pic, până durerea devine insuportabilă. Face multe lucruri brutale cu corpul ei. Dar o priveşte doar pe ea. Nu vrea ca el s-o atingă, nu vrea ca el să-i descopere secretul.

“Sînt divorţat de patru ani”, spune el.

Grozav, ca şi cum ar interesa-o. Trage o gură din sticla ei de bere.

“Am fost împreună cu ea cincisprezece ani. A fost singura mea femeie.”

Fata dă din umeri.

“De atunci nici nu am mai fost cu vreo femeie.”
“Ai terminat?”

El se ridică şi dă drumul la robinet. “Tataaaa….”
“Când vrei poezia? Dacă ţi-o dau chiar mâine dimineaţă e okay? Ţi-o trimit prin e-mail.”

El se reaşează în genunchi şi îşi strânge lucrurile.

Fără să înţeleagă de ce simte un asemenea impuls, face un pas spre el şi îi aşează palma în creştetul capului.

El începe să plângă. Fata nu ştie ce să facă. Ar vrea să se îndepărteze de el şi să-şi renege gestul, în loc de asta, degetele i se strâng apucându-i părul. Îi face rău, simte asta. Simte oroare pentru ea, pentru acest bărbat, pentru viaţă, pentru lume. Pentru orice.

“Cam cum ai vrea să sune versurile?”

Vocea ei tremură. El nu poate răspunde. Întreabă orice, Christiane, întreabă orice, îşi spune cu silă şi jenă, dorind mai degrabă să dispară, nu tăcea, Christiane, vorbeşte, zi ceva, orice. NU TĂCEA. Nu liniştea asta.

O linişte oribilă ca o moarte care se scurge din pereţi, din porii lucrurilor, o linişte care pulsează de zgomote din vecini şi vocea egală a unei femei şi o maşină care parchează în faţă şi o picătură continuă din robinet pe o farfurie cu rămăşiţe de sos roşu în chiuveta ei, din casa ei, din oraşul ei… A înnebunit? Poate ar trebui să se oprească să ia cocaină. Poate ar trebui să se oprească să atingă acest bărbat străin care ar putea-o viola, ar putea-o face praf, ar putea-o tranşa, schingiui, orice i-ar putea face, dar nici măcar n-a ridicat braţele s-o cuprindă în jurul taliei sau să-i cuprindă picioarele aşa din poziţia în care stă în genunchi în faţa ei. Simte că lacrimile lui îi udă vârfurile degetelor de la picioare. Ce spectacol oribil!

“A fost o mamă bună… mama ta? Dacă tot vrei să-i scriu versuri…”
“Nu, oribilă. Şi-aşa a rămas”, zice bărbatul şi începe să râdă în hohote.

Se ridică, îşi scutură pantalonii cu mâna liberă, îşi trece braţul peste faţă, apoi o ia pe drumul pe care a venit. În uşă, se întoarce spre ea şi-i spune: “Orice ai nevoie, oricând. Nu mă deranjezi niciodată.”

Apoi fără să poată să se urnească din loc, găsind încă ceva de care să se agaţe, o întreabă:
“Unde vrei să te duc?”
“Iubita mea… Mă aşteaptă într-un club.”
“Okay.”

 

Text publicat la http://atelier.liternet.ro/articol/11819/Simona-Cratel/Vreau-sa-fiu-cainele-tau.html

Tradus in ceha: http://atelier.liternet.ro/articol/14342/Simona-Cratel-Jarmila-Horakova/Chci-byt-tvym-psem.html

http://icr.ro/praga/simona-cratel-vreau-sa-fiu-cainele-tau/cs

 

 

Suspiciunea de serviciu

Am vrut să scriu despre refugiați, despre cum mă simt rușinată de contemporanii mei. În mod obişnuit consider că cineva are dreptul să locuiască oriunde îşi găseşte slujbă şi nu trăieşte din ajutor social, dar nu şi în caz de război. Am vrut să scriu despre această ruşine pentru că la metrou m-am dus să mă aşez pe singurul loc gol şi am observat când m-am apropiat, probabil cu pas mai apăsat, cum fac eu de obicei, că bărbatul care stătea pe acea margine a băncii a avut o reacţie de panică la apropierea mea. Aproape s-a ridicat şi a luat-o la fugă. Mi-a fost aşa ruşine, că n-am cuvinte. M-am uitat la el să văd de ce a avut reacţia asta. Era doar un pic mai înalt ca mine. S-a aşezat după aia lângă mine şi nu s-a mai dezlipit. A stat cu ochii în mobil tot timpul. Avea pielea de culoare închisă şi este foarte probabil să fi fost un refugiat. Ce i s-o fi întâmplat, nu vreau să ştiu. Dar în momentul în care o femeie mică pare o figură protectoare pentru un tânăr în floarea vârstei, ceva este putred rău.

Apoi am văzut tema propusă, suspiciunea, şi nu există o temă mai bună decât asta pentru mine. Care să mă caracterizeze. Când eram copil, lumea era mai simplă. Ori eu o gândeam mai simplă decât era, că doar eram copil, ori poate că timpurile s-au schimbat, ceea ce sigur e o glumă de a mea, sigur că totul s-a schimbat şi eu şi vremurile. Dar pe măsură ce înaintăm în vârstă, lumea devine mai complicată şi mai însingurată. Poate că în copilăria şi tinereţea mea, din cauza situaţiei materiale forţată de comunism tuturor, mai exista o sinceritate a relaţiilor. După aceea, cu inegalităţile dintre oameni, ea s-a dus. A fost introdusă o competiţie acerbă şi o falsitate în tot. Coerenţa socială s-a dus. Când am plecat eu din România aveam prietene şi prieteni care aveau cam aceeaşi situaţie ca mine. Nu îmi era vizibil acest aspect. Apoi deodată, mi-am dat seama că totul se reduce la bani. Când mă reîntorc în România, totul constă în cadouri. Parfumuri scumpe, haine, atenţii, toţi aşteaptă să îţi exprimi iubirea pentru ei în bani. Toţi se uită la banii tăi. Vor să ştie cât câştigă soţul, vor să ştie ce situaţie materială ai. Rudele când vin la tine îţi deschid plicul sosit prin poştă care anunţă salariul, apoi îl lipesc stângaci şi îl pun înapoi în căsuţa poştală.

Eu sunt un om extrem de suspicios. Cum sare cineva pe mine cu atenţie exagerată şi cu o căldură ieşită din comun, râd în sinea mea. Apoi îl văd cum încearcă să mă manipuleze, să mă folosească. De câte ori îmi spune cineva că s-a îndrăgostit de mine, râd în hohote.

Nu sunt un animal social şi nu am fost niciodată. Când te apropii de cineva, el se aşteaptă să îi confirmi imaginea despre sine.  Personajul care crede el că este. Vine cu poveşti de domeniul fantasticului, unde el se află pe un podium şi este admirat de toată lumea. Aşteaptă de la tine foarte multe. Dacă tu nu reacţionezi cum se aşteaptă el, nu ai nicio şansă. De aceea am şi exclus orice tentativă de apropiere de cineva. Am noroc cu un număr foarte mic de oameni cu care mă pot înţelege şi atât. Probabil că sunt norocoasă. Pentru că de fiecare dată iese la suprafaţă calculul celuilalt. Majoritatea oamenilor îşi construiesc o faţadă dincolo de care nu este nimic. Îşi construiesc un personaj care nu are legătură cu persoana lor reală. Foarte puţini oameni sunt capabili de interacţiune reală, de dialog, toţi sunt absorbiţi de propria persoană şi de propriile probleme. Îi privesc pe ceilalţi ca pe un mijloc prin care pot să ajungă acolo unde doresc ei, un obiect pe care-l folosesc ca să îşi atingă scopul. Nu ascultă ce spui, nu există înţelegere reală, nici nu vor de fapt să ştie, ci caută doar un cârlig prin care să te prindă şi să te aibă la cheremul lor. Când i-am povestit cuiva despre cineva şi cum a descurs întâlnirea dintre noi, am încheiat spunând: A crezut că s-a întâlnit hoţul cu prostul.

Un fost iubit, în România, a câştigat o licitaţie în publicitate cu lucrarea făcută de echipa mea de oameni care lucrau independent, ne-a dat fiecăruia câte o sută de dolari, iar el a câștigat zeci de mii. Pe mine m-au părăsit acei prieteni, nu m-au crezut că nu sunt complice cu el. Pentru că până la urmă a ieşit la suprafaţă totul. Dentista nemţoaică, ieşit din comun de prietenoasă şi drăguţă, mi-a făcut o mulţime de intervenţii de care nu era nevoie, unele strigătoare la cer, cum ar fi că m-am dus cu o plombă mică şi ea a săpat până la rădăcină şi mi-a pus pivot, inclusiv mi-a scos un dinte din faţă din care pierdusem o bucată, spunându-mi că nu se mai poate face nimic, când se fac lucrări şi pe cioturi de dinţi, nu numai pe unul aproape întreg. Mi-am dat seama de escrocheria căreia îi căzusem victimă abia după zece ani, când a sărit calul şi mi-a făcut, la o curăţare de tartru uzuală, o gaură într-o plombă bună. Păi a sărit calul, că m-a luat drept oligofrenă. Şi nu am fost?! Singura oară când m-a atins o nemţoaică pe braţ şi i-am simţit răsuflarea aproape în plămâni, a fost când au venit la noi acasă şi a încercat să ne vândă un împrumut la bancă cu o dobândă foarte mare. A fost ieşit din comun de prietenoasă, de interesată de viaţa noastră, de noi, parcă era o prietenă de când lumea. Ne-a făcut şi cadouri.

Suspiciunea se învaţă şi este o achiziţie de care depinde supravieţuirea în ziua de azi. Fiţi suspicioşi ori sunteţi fucked! Propriu şi figurat.

Cum m-a blocat un troll

M-a pus dracu‘ şi i-am dat add în prieteni unuia la întâmplare şi cum i-am văzut postările, mi-am zis, aoleu, să vezi ce-o să mă mai înjur cu ăsta. Şi aşa a fost. Bărbat frumos, sau nu ştiu, păreau poze mai vechi şi în singura mai recentă, părea că s-a îngrăşat ca un porc. Nu avea nici 30. Avea nişte ochi albastru deschis, mai exact bleu pal, mari, exoftalmici şi păr negru. Era plin de tatuaje. Am avut vise erotice cu el nopţi la rândul. Mă uitat compulsiv la fotografiile lui gândindu-mă cum l-aş lega şi ce i-aş face, în câte feluri l-aş abuza. Sigur, din cauza diferenţei de vârstă nu se punea problema, dar măcar am vrut să îl văd în realitate. A fost pentru prima oară în atâţia ani de feisbuc când mi s-a întâmplat aşa ceva, să privesc pozele unui bărbat şi să rămân blocată de extaz, ca lovită cu parul în creştetul capului. Îmi place să fiu dezamăgită de interesele mele sexuale. Să mă uit la un bărbat şi să râd în sinea mea gândindu-mă la discrepanţele feisbuciene. Şi de acolo au început injuriile între noi doi, întrucât nu era capabil să îndruge măcar o propoziţie în limitele unui raport civilizat între oameni. Nu conta că sunt cu mult mai în vârstă de cât el. El n-avea respect pentru nimic. Dacă eu mă linitasem la fantezii, el punea în practică verbal abuzul.
Prima reacţie a mea a fost să mă simt rănită la tâmpeniile pe care mi le-a scris în privat. Prima noastră interacţiune a fost un cărat de pumni reciproc prin cuvinte. Pentru că încă mai aveam fantezii sexuale cu el, l-am rugat să se retragă din discuţie spunându-i că este ca un urs în magazinul de porţelanuri şi explicându-I cine sint eu şi de ce ar fi mai bine să ne lăsăm în pace unul pe altul. Pentru a evita alte răni inutile.
Cu atât mai puţin pentru femei avea respect omul nostru…! Era absolut convins de superioritatea bărbatului, iar asta o dovedea prin faptul că femeile sug pula, în timp ce un bărbat la fel de “prost” cară moloz pe şantier. O logică formidabilă. Mi-a mai zis unul mai demult că el nu consideră lumea urâtă pentru că femeile sug pula, iar eu i-am replicat că eu credeam că tocmai de-aia lumea e frumoasă. Sigur că am fost tentată să îi spun trollului meu că femeile alea salvează lumea sugând pula unor bărbaţi săraci, needucaţi, agresivi, rasişti, homofobi şi misogini, le indundă creierele cu hormonul stării de bine şi fac universul un loc mai bun. Cine ştie de câte omoruri, violuri şi vătămări corporale salvează omenirea acele femei. Pe când ăla care cară moloz dintr-un loc în altul, nu prea înţeleg ce mare aport are la binele general.
Se lăuda că este troll şi dădea exemple de câte block-uri şi-a primit. Aşa că eu acuma mă laud că am primit block de la el. Cum se simte să îţi iei block de la un troll? Fantastic. Să fii un troll mai bun decât trollul, este ceva, nu?
Şi aşa am ajuns la al doilea schimb de pumni şi de şuturi în mesaje private. Îmi spusese că el este un geniu, iar eu i-am explicat că să fii geniu înseamnă să fi adus un aport important la istoria omenirii. Să fi învăţat bine la şcoală nu este acelaşi lucru. Şi că e nasol să o ai mică şi să nu ai o viaţă sexuală împlinită, atunci da, urăşti femeile.
Tot ce îmi scria mă înfuria atât de tare şi mi se părea atât de inadmisibil şi prostesc, că i-aş fi spart capul. Ne-am tot abuzat unul pe altul pe mai departe, până eu l-am scos din prieteni, iar el mi-a scris că îmi dă block şi m-a clasificat drept ori nebună ori retardată. Dragă Matei, îţi răspund pe această cale, dacă acum mi-ai dat block şi nu mai pot să îţi scriu, sunt categoric nebună! De aia ne şi potrivim, plus că în mod clar amândoi avem nişte suflete fragile de mimoze. Vino înapoi! Te iubesc! Eşti muza mea!

 

Text publicat la: http://pravaliaculturala.ro/chibrituri-bengale_2016-2.html#1

 

Nu vreau un homosexual drept soț

Problema homosexualității m-a preocupat după ce la 20 de ani am avut un iubit homosexual. Sigur, nu știam. Îl iubeam foarte tare și am aruncat toată vina asupra mea cand relația nu a mers, si până și sexul a fost ciudat. Iar pentru că el devenea nevrotic după episoadele de intimitate, ca tânără fată care abia își începuse viața sexuală, nu am luat asta usor. M-am întrebat ce e greșit cu mine de acest bărbat nu poate să mă iubească și se simte atât de dezgustat de fizicul meu. Până după câțiva ani când l-am zărit într-un bar cu alt bărbat și evidenta m-a lovit in crestetul capului. Am pus dintr-o dată totul cap coadă. Totul a căpătat sens dintr-o dată. Am ținut la el îndeajuns de mult cât să citesc ani de zile după aia cărți despre homosexualitate și să fiu interesată ori de câte ori a apărut pe undeva subiectul acesta în discuție. Nu are nimeni nici un drept asupra sexualității altcuiva, asupra vieții private a altui om. Nu privește pe nimeni ce excită pe cine, dacă nu sunt voyeuriști mascați în moraliști. Nu poate impune nimeni nimănui să îi placă ceva și nu altceva, să-i facă ordine cu forța în viață în numele unor principii îndoielnice. Mereu se trezesc unii să fie mai buni decât alții, mai ales când realitatea dezminte asta.
Vrei să impui stilul tău de viață altora, să bagi cu forța pe gât altora alegerile tale? Un fel de viol psihic? Să forțezi oamenii să trăiască cum vrei tu, ca să fie lumea pe înțelesul tău, că altfel nu mai știi cine ești. Vrei să forțezi foarte mulți oameni să trăiască o minciună ca să te simți tu mai bine. Eu sunt hetero, dar decât să trăiesc cu un imbecil încuiat pe care-l disprețuiesc, urându-mi viața, cred că mai degrabă aș băga botul la savarină, cred că aș putea învăța să-mi placă asta dacă ar fi vorba de o femeie inteligentă, cu care viața să facă plăcere. Eu sunt hetero, cel puțin până în momentul de față, cine știe ce revelație îmi rezervă viitorul. Viața m-a învățat că totu-i relativ, nimic nu e bătut în cuie și viața, ca și sexualitatea, ca și eul unui om, sunt fluide. Nu există alb și negru. Am aproape 43 de ani, sunt heterosexuală, fac parte din scena S&M și țin să menționez că sunt de o cruzime desavirsita. Am o sexualitate foarte puternică, abrazivă și îmi place să fac amor cel puțin trei ore. Imi place la nebunie sa fac amor, e cel mai bun si mai frumos lucru in viata. Sa faci amor cu barbatul pe care il iubesti. Revoluția sexuală am trăit-o după 30 de ani, pentru că eram o constipată din cauza educației foarte severe de care am avut parte, și foarte religioasă. Am fost terorizată că nu sunt destul de bună pentru Iisus, că Dumnezeu mă vede în fiecare clipă, iar când stăteam pe toaletă, îmi trăgeam rușinată tricoul peste genunchi, să se opreasca Dumnezeu sa se holbeze intre picioarele mele. În afară de sexul propriu zis, actul copulativ, restul era ceva oribil pentru mine, dezgustător. Am simțit mereu un conflict referitor la sex, un conflict interior cumplit, nu reușeam să mă împac cu viața mea sexuală, mă simțeam umilită de propriile nevoi, mă simțeam murdărită în timpul actului sexual. Era o schizoidie totală. Abia după ce m-am măritat și am părăsit România am ajuns să îmi cunosc propria sexualitate, să mă explorez, să mă înțeleg și să fiu sinceră cu mine. Nu am fost niciodata mai fericita si mai implinita ca acum.
Ce radicalizează oamenii în halul acesta? Intreb și eu in fata unor discursuri atat de aburde ca cele pe care le aud in ultimul timp. Știu că aici aduce sărăcia, excluziunea socială, lipsa de perspective, hai să adăugăm atmosfera toxică și intoleranța din România care servesc drept cultură oficială, fără ca nimeni să mai poată face ceva, ca a devenit normalitate. Mafia și nedreptatea. Atmosfera asta care-i înrăiește pe toți și devin cât mai răi posibil ca strategie de supraviețuire în jungla românească. Un prieten mi-a răspuns amar când l-am întrebat despre asta, că fi-sa face nu știu ce facultate, dar că mai bine ar învăța să dea din cur. Tatăl prietenei lui sor-mea din școala generală, i-a spus maică-mii că ar face din nou pușcărie oricând pentru tot ce a furat, ca să aibă un viitor asigurat pentru copii, mai ales când toți fură. Asta e? Asta este ceea ce radicalizează oamenii, ce îi face agresivi și dornici să găsească țapi ispășitori? Mă uitam la cuplul de gay de la o scară mai încolo și mă gândeam că în România asta nu ar fi posibil, că ar fi fost de mult omorâți în bătaie și ar fi fost chemat părintele cu crucea să scoată dracii din parchet.
Am citit undeva despre modelul superior de căsnicie bărbat-femeie. În Germania se destramă una din două căsnicii. Nu vorbesc de România, că nu știu, presupun că rata e mai mică având în vedere mentalitățile și sărăcia, oricum acolo femeile pleacă de lângă așa-zisul bărbat abia când le sparge capul la aniversarea de 20 de ani de căsnicie și ajung la spital. Așa e și vorba pe acolo, dacă nu te bate, e bărbat bun, de ce să-l părăsești? Ca să nu mai vorbim de bărbați păcăliți în căsnicii nedorite datorită unor copii aduși pe lume fără voia lor. Sau care stau în căsnicii oribile pentru copii. Ai o datorie față de copii, față de țară și față de Dumnezeu. Și față de vecini. Și față de conducătorul multiubit. Dar cu tine cum rămâne? Când socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din piață? Ce copii ies din căsnicii unde se bat părinții ca chiorii, țipă unul la altul, unde atmosfera de nefericire e atât de densă încât o tai cu cuțitul? Ce exemplu le dai? Îi încarci cu vinovăția de a-ți fi sacrificat viața pentru binele lor? Vor această vinovăție? Vor să trăiască cu ea? Căsniciile fericite sunt o raritate. Șansa să găsești omul potrivit pentru tine în lumea asta mare este extrem de mică, iar înainte de toate trebuie să te cunoști pe tine mai întâi. Cu adevărat. Și până nu bagi botul prin toate, nu ai cum să știi cine ești. Eu îi repet lui fiu-meu, abia pe la 40 de ani sa iti treaca prin cap să te căsătorești, pentru că abia atunci o stii cine esti.
Uneori iubim mai mult modelele culturale de altfel învechite, care au nevoie urgent de o regândire serioasă, decât oamenii. Nu vrem să vedem oamenii, realitatea, iubim minciuna.
Homosexualii sunt oameni, ca și tine, buni, răi, proști, deștepți, nu au de ce să se bucure de privilegii și nici să fie discriminați. Nu ai tu de ce să te gândești măcar o secundă la ei. Sa fie intre ei acolo, nu vreau in pat un homosexual care se ascunde de societate. Nu e treaba ta ce fac homosexualii. Sunt la fel ca tine, e vecinul de alături, tatăl, vreun unchi, băiatul tău, dracu’ știe. Mai bine du-te și fă amor, testează-te la maxim, află cine ești de fapt, încearcă de toate. Călătorește, vezi lumea, află cât mai multe despre lumea asta, dezvoltă-te, îmbogățește-te, ocupă-te de tine, nu de alții.

Aparut la: http://pravaliaculturala.ro/chibrituri-bengale_2015-6.html#2

Gânduri pe teme etnice

Ieri în tren îi vorbea un bărbat de culoare despre Africa interlocutoarei sale și vorbea cu atâta pasiune și atât de frumos, încât mi-am zis că neapărat trebuie să merg în Africa. Chiar atunci, pe loc. Urgent. A spus că da, bun, acum e aici, dar nu e același lucru. Inima lui este Africa. Și m-am gândit cum alte popoare urăsc străinii, dar noi românii ne urâm între noi și iubim străinii. Am fost foarte amuzată ca în campania electorală, atât cât am prins eu de pe feisbuc, să aud câtă monedă se bate pe faptul că unul din candidați e neamț. Aici în Germania, dacă rostești în fața cuiva cuvântul român, probabil că în cel mai bun caz se va gândi la femeia care vine să facă curat. Femeia de serviciu româncă și neamțul președinte. Nu știu dacă este cazul să încep să povestesc eu în ce hal am fost păcălită aici în Germania de către nemți. Nu are sens, am fost păcălită și în România de către români. Iar cumva, eu personal nu am avut niciodată experiențe negative cu țigani. O dată, dintr-un grup de nomazi cu o căruță, s-a desprins o fată mai mare ca mine și mi-a pus mâna pe sân când eram adolescentă. Dar în rest nu am avut conflicte majore, deși am avut colegi țigani și un iubit pe jumătate țigan, cu ochi verzulii, la un metru nouăzeci și cinci, care mi-a lăsat după doi ani unele din cele mai frumoase amintiri cu bărbați. Nu cred că e și reciproc, deoarece l-am părăsit, dar eu îmi amintesc cu plăcere de el. Chiar am încercat să îl contactez să îi spun cu ochii de femeie matură de acum, ce gândesc despre el. Altfel stă povestea în cazul unei românce de aici din Germania care este educatoare și care mi-a spus că majoritatea copiilor de la ea din grupă sunt indieni și că sunt exact ca țiganii noștri.

Într-o ceartă ca între trei buni prieteni, unul i-a spus altuia: Ești un albanez de căcat. În fine, de fapt e macedonean, dar nu a protestat, ci l-a atacat pe fiu-meu, că mai era prezentă o verigă slabă, a găsit unul și mai jos pe treapta socială, a zis: Și ce, Nico este un român de căcat. Iar de aici s-a ajuns la alte injurii. Cu o lună înainte am fost eu atacată verbal de un neamț beat pe la 11 noaptea în tren, când mă întorceam singură de la un festival de film. Trei sferturi din delirul lui nici nu am crezut că poate fi vorba de mine. Până nu am văzut în geam cum întinde mâna spre mine aproape să mă atingă pe spate, am crezut că mi se pare. Își începuse tirada cu: Ce pute aici atât de rău? Eu i-am răspuns în gând alcoolul din răsuflarea ta, pentru că duhnea în compartiment și arăta abțiguit rău de tot și instabil pe picioare. Plus că arăta ca un vagabond, oricât de blond cu ochi albaștri era.

Care națiune e mai de căcat decât alta? Eu spun că fiecare popor e tâmpit în felul său. Are absurditățile sale, concepțiile ridicole și prejudecățile adiacente. Mie personal nu îmi place nici un popor, nu pot să spun îmi plac românii, evreii, țiganii, nemții sau italienii, dar îmi plac anumiți oameni din fiecare. Nu îmi plac niciunii, dar sunt deschisă la minuni.

Am vrut să fac un experiment și l-am făcut pe un cunoscut italian țigan. Am folosit o ocazie să îmi pun brațul lângă al lui și i-am spus: Ești un țigan. Nici nu a clipit. Nu a protestat și nu a spus nimic. Apoi am vrut să o întreb pe o prietenă care are pielea cafenie dacă e țigancă. Mi-a stat pe limbă, dar nu am avut curajul, că mi-am dat seama că ar fi ultima oară când o mai văd. Italianul are o slujbă foarte bună la o multinațională, ea este gospodină. Mi-am amintit că mi s-a plâns că în școală, colegii lui fiu-său, și ei la rândul lor de prin toate colțurile lumii, l-au numit pe fiu-său țigan. După douăzeci de ani de Germania, apelativul țigan mai este încă jignitor. Deci nu am avut curajul să o întreb așa ceva, dar în aceeași seară, soțul meu, privindu-mă cum mă îmbrac în pijama, mi-a spus: Din partea tatălui mamei tale îi ai pe evreii ăia, din partea mamei tatălui tău îi ai pe tătarii ăia, care sunt și ăia tot niște țigani. Ar trebui să fii tuciurie ca noaptea, de ce ești așa de albinoasă?

Cândva, soțul mi-a spus: Primim cetățenia germană, dar nu mă simt neamț. Iar eu i-am spus: Nu înțeleg ce-ai vrea să simți? Cum crezi că se simte un neamț? Ce crezi că au ei special de îi face să se simtă nemți în afară că nu cunosc altă cultură decât pe cea de aici? Trăiești aici, cunoști și respecți regulile de aici, cunoști limba. Ești neamț destul. Nu este decât o diferență formală între etnii. Care are prejudecățile mai caraghioase și mentalitățile mai tâmpite. Sau pozitiv exprimat, fiecare are părțile sale bune și părțile sale rele.

(Publicat la: http://www.pravaliaculturala.ro/chibrituri-bengale_2015-5.html)

Săptămâna trecută

Un interviu pe care mi l-a luat domnul Marius Dobrin, cu mențiunea că greșeala din titlu nu îmi aparține:

Marius Dobrin: Cuvântul sau imaginea? Într-o lume în care vizualul pare a acapara totul, cum e să perseverezi în a scrie?
Simona Cratel: Nu perseverez în a scrie, mai degrabă aş spune că nu am de ales. Asta îmi place să fac, deşi conceptul de „plăcut” e ceva foarte dubios în acest caz. Din asta îmi iau eu acea satisfacţie de care am nevoie ca să merg mai departe. Acel kick pe care alţii îl iau poate din droguri sau din sex sau din sporturi extreme. Este un punct culminant în viaţa mea personală când meşteresc la un mic text furios. Fac ceva ce nu pot şi de fiecare dată mă mir că am mai depăşit o graniţă personală. Caut încă un înlocuitor pentru asta. Dar ar însemna să încep să sar de pe clădiri sau vârful muntelui cu parapanta sau să mă arunc din avion fără paraşută ca să echivalez influxul de adrenalină.

Continuareahttp://revistacultura.ro/nou/2014/03/a-hotara-asupra-propriei-vieti-este-o-idee-nebuneasca-pentru-cei-mai-multi/

Iar la LiterNet: http://atelier.liternet.ro/articol/14253/Simona-Cratel/O-poveste-simpla-cu-Corina.html

Ce am mai scris

Îţi plac pisicile?, m-a întrebat.
Îmi plac pisicile, am minţit. Nu-mi place mirosul de pisică, nu suport părul, iar felul lor de-a fi mă lasă rece. Sunt o persoană căreia îi plac câinii.

http://atelier.liternet.ro/articol/14126/Simona-Cratel/Nu-pleca-in-rai-de-unul-singur.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14160/Simona-Cratel/Sunt-o-femeie-cu-suflet-de-barbat-si-caut-un-barbat-cu-suflet-de-femeie.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14172/Simona-Cratel/Banca-din-fata-statuii-lui-Eminescu.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14188/Simona-Cratel/Barbati-din-autobuze-si-trenuri.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14205/Simona-Cratel/Luis-si-pisicile-de-apoi.html

Canibalismul începe c-un sărut

Stăteau în spaţiul dintre uşi. Vorbeau tare, mai ales ea. Femeia se comporta absurd şi nepotrivit. Nu era urâtă. Părul era cel mai frumos lucru la ea. Un blond greu de descris în cuvinte, cumva trezindu-ţi o foame, o senzaţie de plăcere. Mătasea aceea fină în care să-ţi înmoi faţa. Paltonul îi era desfăcut. Avea o rochie roşie, de un roşu aprins, de stofă groasă. Peste păr, în jurul gâtului, cu o neglijenţă studiată, un şal fin, pastelat şi lucios. Capetele îi atârnau peste piept, ajungându-i până la brâu. Poate era o strategie să ascundă că avea sâni mici. Continuare…

Wie ich von den Wölfen großgezogen wurde

(Korrekturen: Bertl Schreiner)

Meine Mutter dachte, dass ein Kind immer von seinen eigenen Erfahrungen lernen sollte. Sie trug mich in ihrem Bauch in den Wald hinein, fand ein Erdloch und brachte mich auf der Stelle zur Welt. Sie schnitt die Nabelschnur durch und sagte zu mir: „Ab jetzt bist du allein. Alles, was ich für dich machen konnte, habe ich getan. Neun Monate lang habe ich an dir gearbeitet, dass du zwei Hände, zwei Füße, einen Kopf und ein Herz besitzt. Deine Zukunft hängt nun von dir ab. Nur etwas möchte ich dir mit auf den Weg geben: Nasebohren ist nicht schön, und wenn du das Besteck auf dem Tisch ordnen willst, beginnst du am Rand des Tellers an.Über den Teller kommen Gäbelchen und Löffelchen für das Dessert.“

Als sie fertig war, drehte sie sich um und ging.

Sie hinterließ keine Adresse, weil sie dachte, falls ich zurück kommen wolle, würde ich den Weg alleine finden. Es hinge nur von mir ab, ob ich unbedingt nach Hause wolle.

Ich werde euch nicht erzählen, wie es für ein Neugeborenes war im Wald alleine zu sein. Von der angenehmen und nassen Dunkelheit, wurde ich in einen Sturm von Wahrnehmungen, Schatten und Geräuschen versetzt. Ich war so aufgeregt, dass ich nicht mal aufstehen konnte um den Weg aus dem Wald zu suchen und mir ein Zimmer in einem Hotel zu mieten, oder zur Polizei zu gehen. Ich konnte nur dasitzen und vor mich hin schreien. Anschließend rief ich nach dieser Hure, dass sie zurück kommen solle. Ich wollte in meiner Nase bohren, aber wenn jemand das will, muss er wissen, was eine Nase ist. Die Worte meiner Mutter hatten keinen Sinn. Irgendwie wusste ich,dass mein einziger Ausweg war zu schreien, also habe ich geschrien, bis jemand kam.

Plötzlich spürte ich etwas Nasses und Weiches auf meinem Körper und kurz danach entdeckte ich vor meinen Augen ein pelzumrahmtes Gesicht.

In den folgenden Jahren, musste ich mit vier Geschwistern um die Milch und die Liebe dieser Kreatur kämpfen. Lernte zu jagen, Tiere zu zerfleischen, und was man machen muss um irgendwann ein Alfa- Tier zu werden. Bald darauf hat sich zwischen uns eine typische Beziehung Mutter-Tochter entwickelt. Und obwohl sie dachte,dass Papa nur für mich bei ihr blieb, hat sie mir alles beigebracht was ich wissen musste: wie ich mich gegen gefährliche Begegnungen zu verteidigen. Welches mein Platz im Rudel war und wie ich ihn behalten sollte. Wie ich die Fährte anderer Tiere aufnehmen konnte , und was ich beachten musste,wenn ich den Urin von fremden Wölfen roch.

Aber ich war das einzige Jungtier, das bei ihnen blieb. Generationen von jungen Wölfen, die von zu Hause weg gingen und ihr eigenes Leben anfingen, wurden von mir beobachtet. Eines Tages, brachte mich die Wölfin an den Rand des Waldes und zeigte mir einen Fluss ohne Wasser, stillstehend und grau, und sagte mir: „Ab jetzt bist du allein. Neun Jahre lang habe ich dich gelehrt deine Füße, deine Hände, deinen Kopf und dein Herz zu benutzten. Deine Zukunft hängt nur von dir ab. Ein Letztes habe ich dir noch zu sagen: Wohin du auch gehst, du wirst immer gejagt werden. Und ich erinnere dich daran, dass du nicht bellen darfst, sondern nur im Schatten der Nacht heulen sollst. “

Als sie fertig war, drehte sie sich um und verließ mich.

Ich ging den versteinerten Fluss entlang, bis ich einen merkwürdigen Ort erreichte, viele übereinander gestapelte Höhlen sah und überrascht von tausenden Sternen war. Ich war noch nie so nah an den Sternen. Und wie ich so durch diese Stadt ging, traf ich auf eine merkwürdige Kreatur. Sie sah nicht so aus wie wir, Wölfe und hatte auch nicht unseren Mut. Das Wesen blieb stehen, sah mich still an und zeigte keine Neigung um sein Revier zu kämpfen. Es schien eher erschrocken. Ich kam ihm näher und knurrte es an. Doch da erfüllte mich ein eigenartiger Gedanke. Ich wusste dass ich mich irgendwann mit ihm paaren und Babys gebären würde, denen ich das Jagen beibringen konnte.

http://www.leselupe.de/lw/titel-Wie-ich-von-den-Woelfen-gro-gezogen-wurde-114777.htm

Să fim zen

În anul două mii zece, am început să frecventez un centru budist. Acolo fusese timp de şapte ani şi prietena mea din vremea aceea, Sabine. Ea mi-l recomandase, dar între timp nu mai mergea la el. Îmi spusese că şi-a dat seama la un moment dat că sînt o sectă şi că de fapt budismul nu te ajută să devii un om mai bun, pentru că dedesubt rămâne tot răul nealterat şi iese la suprafaţă mereu, fără să poţi face nimic. Eu mă duceam la ea în fiecare marţi, când avea un cerc de ocultism în care mă simţeam obligată să mă integrez. Şedinţele constau într-un amalgam de concepte din toate religiile posibile, adaptate de ea uneori în mod foarte nefericit.  Continuare…

Poveste tâmpită cu doi idioţi

Când l-am întâlnit, am scris un text. Uneori fac asta, recurg la realitate când n-am chef de nimic. L-am văzut în textul meu cum face un gest din nou şi din nou şi gestul acesta îmi place. Pentru că aşa face unul care scrie cu personajele sale, le pune să facă ce vrea. Din nou şi din nou. În afară că în realitate se uita de la distanţă la mine surprinzător de direct pentru un şvab, cum aveam să aflu mai târziu, deşi întâi am crezut că e bavarez, apoi am crezut că e din altă ţară şi apoi n-am mai vrut să ştiu, dar mă tot forţa să aflu. Personajul de la mine din text îmi întindea mâna aşa cum a făcut-o omul din realitate, dar din nou şi din nou, pentru că gestul ăla a avut ceva atât de hotărât şi definitiv de parcă mi-ar fi oferit ceva ce nu pot să refuz şi nu am dreptul. Personajul din textul meu şi-a văzut apoi de drum, pentru că i-am oferit o alegere. Dar omul din realitate, iar aici intră mereu sistemul meu de apărare în funcţiune, pentru că dacă i se pune cuiva pata pe mine după o viaţă de căutări devin profund suspicioasă, n-a mai luat în calcul capacitatea omului de a alege. Pentru el n-a mai existat alegere. Continuare…

Ce am vrut mereu să zic, dar nu m-a auzit nimeni

Ai cancer. Da, tu ai cancer. Şi eu am cancer. Toţi avem. Nu ştiu de ce nu mă crede nimeni. Avem şi cancer al sufletului, cum am văzut pe facebook că a postat cineva, avem de toate. Sîntem bogaţi. Nu n-am luat-o razna, deşi am fost pe aproape în septembrie şi octombrie. Dar nici nebunia nu mai e ce era, şi ea are cancer. Simt doar o sfârşeală aşa, şi râd într-una, şi am chef să vorbesc cu oamenii, ies în stradă şi vorbesc cu necunoscuţi, declar iubire tuturor, le-o declar cu precădere celor care au nevoie, mă duc la medicul meu de familie şi nici măcar nu trebuie să inventez ca înainte probleme ca să vorbesc cu el, pentru că m-am dus la el şi i-am zis că mătuşa mea are cancer. Mi-a prescris antidepresive şi şi-a însemnat acolo pentru ce trebuie să mă controleze an de an. Cancer de piele, cancer de stomac, pentru cancerul uterin mă duc la ginecoloaga mea, care, apropo, mi-a zis că după 40 trebuie să-mi fac şi o mamografie pe an.Mi-am luat şi un spray pentru păr pe care scrie că după 40 părul nu mai are strălucire, aşa că trebuie să folosesc urgent produsul lor, că altfel am încurcat-o. Nimic nu mai străluceşte după patruzeci de ani.

Nu, nu mi-e frică de moarte. Mi-e frică de viaţă. Mi-e frică să nu se dezmembreze viaţa mea aşa cum o ştiu. Nu fac faţă bine la schimbări. Nu îmi plac schimbările. Poate că e din cauză că după patruzeci de ani speranţa în mai bine a făcut şi ea cancer şi îmi trebuie un spray cu care s-orevigorez. Cred că mai binele binelui e răul. Nu e adevărat, am fost mereu de credinţa asta, aşa m-am născut, cum alţii se nasc gay. Eu m-am născut cu un optimism ieşit din comun. Astam-a făcut mereu greoaie, încăpăţânată şi nesuferită. Precum cancerul.

Eu nu vreau să scriu despre cancer. Dar vrea el să scrie despre mine.

Aş vrea să mor prima dintre toţi. Înaintea tuturor vreau să zic. Să îi las pe ceilalţi să se descurce cum or putea. Nu vreau să trăiesc fără nimeni de care îmi pasă. De mătuşa-mea îmi pasă. Nu concep să merg în Bucureşti şi să nu vină la masă, să fie acolo, să bea un pahar de ceva şi să nu vorbească cu mine. Între timp i s-a scos stomacul. Când mi-a zis maică-mea la telefon că i-a fost scos stomacul am simţit groază, nu ştiam că se poate trăi fără stomac. Dar ea va trăi fără stomac. Se pare că se poate trăi fără foarte multe lucruri. Până la urmă nu are cancer, acest text este de fapt pozitiv şi trebuie să insufle speranţă. Tumora din stomac s-adovedit o altfel de tumoră, una benignă, dar tot va avea de-a face cu tratamentul pentru cancer. Asta din cauza că pe foaia de ieşire din spital medicii, bazat pe ce au văzut când audeschis-o, au scris ce au scris. Cancer în ultimul stadiu.

L-am visat azi noapte pe un prieten şi iubit, Bogdan, care a murit de cancer. Am visat că a trebuit să dau coate în dreapta şi în stânga ca să ajung la el. O întreagă mulţime de oameni strânşi unul lângă altul în jurul lui mă împiedicau să ajung la el. Vedeam doar cefe. Mă chinuiam să mă strecor printre ei, trebuia să fac uz de toată forţa. Când am ajuns aproape, m-arecunoscut. El era singurul întors cu faţa spre mine şi ochii îi străluceau albaştri. Mi-a întins mâna şi mi-a zis cum mă saluta mereu: “Heeei, ţuţurelu’!”. M-am trezit şi am stat aşa în fund. Căţeaua s-a trezit şi ea şi mi-a tras o limbă peste faţă.

Dar e mai bine decât atunci când îl visez pe tatăl meu. El a avut o tumoră tot ne-cancerigenă,dar în creier. Şi tumorile ne-cangerigene ne omoară. Cancer ne-cancerigen. E pur şi simplu viaţa. Toată lumea urlă sus şi tare în culmea extazului: VIAŢA. Dar e doar o tumoră care ne omoară. Toţi o avem. Iar în nebunia declanşată la noi în familie de cancerul mătuşii mele, totul a luat-o raza. Nopţi nedormite, discuţii la telefon nesfârşite de nenumărate ori pe zi, aşteptări, alunecarea aceea în gol. La şase dimineaţa eram deja cu maică-mea la telefon. Într-una din dăţi era indignată că în timp ce îşi pregătea cafeaua la patru dimineaţa au început căţele se să mârâie şi când s-a uitat pe geam, un băiat în jur de 30 şi-o freca uitându-se la ea. Îmi veneasă-i zic, lasă-l dracu’ în pace că are cancer. De ce să-l înjuri şi să arunci cu ceapă după el? Nuţi-e milă de el? Dacă aş fi fost eu, în momentul ăla acolo, în dezastrul ăla, i-aş fi strigat că îl iubesc.

Publicat la http://atelier.liternet.ro/articol/13788/Simona-Cratel/Ce-am-vrut-mereu-sa-zic-dar-nu-m-a-auzit-nimeni.html

„Podul” de Simona Cratel

Mâna pe geamul rece, cerul, dragostea. Sebastian spune: „Te rog ia cârpa şi şterge oglinda de-afară”. Pe geam intră un val de aer îngheţat. Ea scoate braţul şi cu mişcări concentrice încearcă să şteargă mizeria. „Mulţumesc”, zice bărbatul. „Foarte bine.” Dani se apleacă şi mai insistă un pic. Frigul a încrustat acolo mici formaţiuni de gheaţă, pe care degetele ei roşii, amorţite, devenite insensibile, sunt incapabile să le înlăture. Oglinda arată exact ca la-nceput.

„Lasă. E foarte bine.”, o consolează Sebastian.

Apasă din nou pe buton. Geamul se ridică.

E foarte bine. Gândul îi zboară la Tim.

A pregătit mâncarea cu noaptea în cap, s-a trezit când toţi dormeau, s-a strecurat în bucătărie şi şi-a văzut de treabă. A făcut totul automat, pe jumătate adormită. I-a intrat oricum prea tare în reflex. N-ar mai şti să facă altceva. Redusă la o funcţie. Speră doar ca Tim să nu dea iama în prăjitura din frigider când se întoarce de la şcoală. A făcut chiar şi un pic de curăţenie în dimineaţa aceasta. A apucat şi asta.

Se îndreaptă spre ultimele case din oraş. Albe, curate, de o curăţenie aseptică. Străzile adunând casele de-a lungul liniei lor drepte, încolonându-le milităreşte. Ordine care oglindeşte o stare a ei interioară. O nevoie. Dani are o prietenă aici. Eşuează să-şi amintească numele ei. A cunoscut-o la una din întâlnirile părinţilor de la şcoală. Cum de nu-şi aminteşte cum o cheamă…? Poate Mathilda sau Anne…

Copacii pe lângă care trec vor începe în câteva luni să înfrunzească. În câteva luni locul acesta va arăta de nerecunoscut. Abundenţa de verde. Coroanele grele ale copacilor, florile sălbatice de margine vor îmbrăca scheletul auster al existenţei acestui oraş aducând bucuria luxurioasă a verii.

Aşteaptă încolonaţi în trafic. În faţa lor se află o furgonetă albastru turcoaz pe care scrie „Mister Softee”, iar imediat sub această inscripţie, „Available for birthday, parties, school functions, etc.” Pare o reclamă la un pedofil, zice Sebastian. Două îngheţate stilizate, uriaşe şi avertizarea „watch for children”. Exact, watch for children. La radio se anunţă că pe autostrada pe care se află ei aleargă un viţel rătăcit. O motocicletă trece în goană, o fată cu păr lung, castaniu, lucios, care poartă o pereche de pantofi sport negri cu flori mici roz întoarce capul pentru o secundă spre ea.

O priveşte absentă la rândul său, apoi îşi răsuceşte capul să înregistreze amorţită oraşul pe care-l cunoaşte. Casele. În faţă, Podul, mai înalt decât tot ce-i în jur. Un pod înalt, pe doisprezece piloni care se unesc în arce gotice, tronând în depărtare. Autostrada care trece pe sub el duce spre Mittelring. Face legătura dintre Ayling şi Westring scurtând accesul şi uşurând traficul din zonă. Vizibil din aproape orice punct te-ai afla, ridicându-se peste pădurea din nord, mai înalt decât toate clădirile, mai impozant decât turnul bisericii catolice. O construcţie care taie respiraţia.

Deodată, Daniela observă ceva pe Pod.

„Sebastian”, spune, şi-i aşează o mână pe braţ. „Sebastian”. Îşi încleştează degetele pe braţul lui. „Priveşte!”

„Unde?”

Un bărbat într-o haină neagră cu gluga pe cap, constată Sebastian. Ei, şi? Doar stă, privind în jos. O siluetă aplecată peste balustradă. Felul în care se ţine de balustradă. Înţelege unde bate Dani, ce anume vrea să zică. „Tu şi presimţirile tale. Încetează.”.

„Sebastian!”

Bărbatul a trecut un picior peste balustradă. Poate că presimţirile Danielei nu sînt nerealiste. Se simte lovit în creştetul capului. Nu-i vine să creadă că asta i se întâmplă tocmai lui, sau că aşa ceva e măcar posibil în această zi tihnită, în care oamenii sînt electrizaţi de sosirea sărbătorilor, preocupaţi de ultimele cumpărături şi împachetarea ultimilor cadouri. Nu-i vine să creadă, nu are cum să fie real. Poate fi ca într-un film. Deodată se simte observându-se pe sine din afară, ca un martor neutru al vieţii altcuiva. Ah, da, bărbatul acesta între două vârste, solid, cu chelie şi burtă, cu aspectul său care inspiră încredere şi stabilitate, femeia de lângă el căreia îi spune nevastă, cu mult mai tânără. Hotărârea nu îi ia mult. Virează spre Offengarning, ieşirea cea mai apropiată de pe autostradă, ca să ajungă la capătul podului cât mai repede.

Conduce alarmat. Simte agitaţia femeii de lângă el, n-ar vrea s-o dezamăgească. Vrea să-i demonstreze pentru a nu ştiu câta oară cum este el. Că este aşa cum îi tot repetă că este.

Ajunge în parcarea de la piciorul Podului.

Parchează lângă un Volkswagen Lupo, unica maşină din parcare. Un drum mic de pământ duce spre scară. Încep să alerge amândoi. Totul se petrece rapid.

Pe treptele superioare ale scării, două femei urcă sporovăind între ele, fără să ştie nimic despre ce se întâmplă. Podul are 100 de metri. Dani a citit asta cândva pe placa de marmură care comemorează inaugurarea. Pe care a văzut-o de atâtea ori când s-a plimbat prin zonă, tratând-o cu un semi-dezinteres prietenos. Strigă spre aceste necunoscute să facă ceva: un bărbat intenţionează să se arunce de pe pod. Să se grăbească. Să alerge la el. Să vorbească cu el. Să-l oprească. Ele reacţionează prin confuzie şi dezorientare.

În acest timp, Irina vine din nord, apropiindu-se de pod. Părul ei blond cenuşiu este proaspăt şamponat. Poartă o bluză nouă, gri deschis, cu câţiva nasturi spre guler. Poartă perechea de cercei de platină. Fusta i s-a ridicat şi i-a descoperit genunchii, alunecând uşor în sus pe pulpe. Genunchi mici, albi, îmbrăcaţi în dresul subţire. I se pare că vede câteva pete roşii pe piciorul ei stâng, dar îşi şopteşte: taci, taci, taci. Când schimbă vitezele, brăţările de la mâna dreaptă scot un clinchet scurt.

Podul arată impresionant, îşi spune Irina încercând să se distragă de la gândurile sale cu prezenţa atotputernică a acestuia. Priveşte spre el cu admiraţie. Arcele gotice uriaşe, stâlpii de susţinere, cărămida roşie în care este îmbrăcat. Roşu, roşu, roşu…. Taci. Frumos oraş, gândeşte Irina. Deşi nu sunt sigură că aş vrea să locuiesc aici.

Apoi:

Inspiraţie bruscă, adâncă. Şuieratul propriei inspiraţii. Un uşor geamăt. Scos de ea?! Ea a scos sunetul ăla?!

Bufnetul obiectului căzut pe capotă.

Şocul fizic.

Piedica din drum. Peste care maşina trece. Obiectul alunecat de pe capotă.

Ce?

Un pachet i-a căzut de sus, de pe pod. Un pachet, o încărcătură, un balot de ceva. Frânează. Totul în subdiviziuni de secundă.

Îşi desface centura de siguranţă. Iese din maşină.

Priveşte sub maşină, indiferentă la trafic.

Maşinile din spate au frânat brusc şi chiar dacă scrâşnetele scoase de frâne schelălăie încă în aerul îngheţat, ea are senzaţia că liniştea îi rupe timpanele. Perechi de ochi privesc din spatele geamurilor. Ecoul frânelor persistă ca un abur. Într-o linişte nefirească. Ea scoate sunetele acestea?! Ea face aşa?

Un bărbat şi o femeie vin spre ea, alergând.

Femeia se opreşte şi în mod neaşteptat, o îmbrăţişează. O strânge şi mai tare când ea încearcă să se desprindă din îmbrăţişare. De ce face asta?

Dani, când o priveşte în ochi pe cea pe care o îmbrăţişează, nu vede tristeţe. Caută mai departe în acei ochi, dar n-o găseşte. Vede doar o pojghiţă de neutralitate. O pereche de ochi inexpresivi. Dani îşi spune: e în stare de şoc.

„Am omorât un om”, rosteşte calm Irina.

„Nu, nu ai omorât nici un om”, îi şopteşte cealaltă. „Din contră, acest bărbat aproape că te-a omorât pe tine. O secundă mai târziu, ar fi aterizat pe parbriz. Te-ar fi ucis. Te-ar fi strivit. Te-ar fi zdrobit.”

Irina îşi priveşte maşina distrusă. Sub ea, trupul bărbatului, care abia mai poate fi numit trup. Căci este prăbuşit în sine. Haina cea neagră păstrează totul la un loc. Arată ca un mic, plat, pachet negru. Nu se vede nici un pic de sânge. Nici măcar o picătură de sânge. Nu, roşu nu. Roşul lipseşte.

„Am ucis un bărbat.”

„Nu… nu… nu….!”

Irina o priveşte ciudat.

E frig, îi şopteşte Dani pe tonul ăla care-o enervează. Simte nevoia s-o liniştească, s-o facă să revină la stăpânirea de sine, să înceteze cu isteria aceasta insuportabilă. Ar vrea s-o facă să-şi controleze stările. Până una alta, Dani o trage după ea în maşină. Maşina sub care există bărbatul-pachet. Irina îşi aprinde o ţigară. O lasă pe cealaltă să îi ia mâna.

După primul fum, încearcă să zică ceva potrivit, dar nu gândeşte decât: am… omorât… un om. Am omorât un om. Emoţia pe care o simte străina trebuie oglindită cumva şi de către ea. Asta cere momentul. Situaţia. Dar înăuntrul ei nu găseşte decât linişte, indiferenţă, răceală. Am omorât un om.

Sebastian se află la zece metri distanţă de ele, discutând cu cineva dintr-una din maşinile oprite, explicând cu gesturi largi, interlocutorul făcând observaţii neauzite.

Se aude maşina salvării. Sirena poliţiei. Sunete ascuţite, ameninţătoare, în liniştea dimineţii de dinainte de Crăciun. Dani îi strânge mâna, şoptind cuvintele acelea fără sens. Despre tristeţe, moarte, viaţă. Mâna aceea.

Cerul este gri, apăsător, observă Irina.

Poate va ninge.

De obicei, în orăşelele acestea mici împrăştiate peste tot, cel mai înalt punct este turnul bisericii, pe care-l poţi vedea din orice loc te-ai afla. Tronează peste oraş ca un semn al exclamării. Dar la noi, cel mai înalt e Podul.

Roman scris in urmă cu aproape 5 ani şi apărut abia acum ca E-book, continuarea la: http://www.equivalences.org/editions/prose/simona-cratel-podul.pdf

Dacă eşti bărbat, dar crezi că eşti o frumoasă prinţesă, sună-mă

Eu te aştept cu drag. Ţin deschisă uşa casei mele pentru tine. Îţi pun seară de seară o farfurioară cu biscuiţi şi lapte cald. Las o lumină blândă-n hol să ardă. Când intri, o să-ţi miroasă a lăcrămioare şi lalele. Vei fi primit cu drag. Laţul ţi se va încolăci în jurul bietului tău gât, şi cu asta trecem în cu totul alt registru.

Ştiu ce ai nevoie. Ştiu ce ţi se potriveşte. Am cumpărat nişte rochiţe chiar măsura ta. Te ştiu. Te-am măsurat din ochi din prima, şi am zis “aha”. Am luat şi-un chit nou-nouţ de farduri, nou-nouţ şi lucitor. Sclipesc în lumina chioară albastrurile şi nenumăratele, frumoasele, rozuri. Am şi multe rujuri. Eu nu mă rujez, vezi tu, pentru că nu îmi place. Dar tu? Tu eşti cea mai plăcută zână. Ţie-ţi stă bine în roşu spre grena şi roşu spre maro, şi chiar şi un portocaliu de-ţi iau, se va potrivi la perfecţie cu sutienul. Eu am ochi, nu glumă, am studiat la belle-arte, eu ştiu ce îţi stă bine, ce merge la o siluetă ca a ta. Ştiu cam ce te-avantajează.

Fii pregătit. Fii gata pentru mine. Eu mă pregătesc pentru aşa ceva de ani de zile. Sînt aici, în aşteptare, ştiu că ai să vii. Habar n-ai ce te aşteaptă. N-ai tu idee ce fac eu cu prinţese drăgălaşe cam de teapa ta. Iubesc prinţesele şi ştiu cum să mă port cu ele. Oricare ţi-ar fi plângerile ulterior, ghinionul tău. Am studiat îndelung, cu interes şi reală pasiune, cum să tratezi prinţese aşa cum se cuvine, ca şi cum ar fi prinţese, şi am să îmi fac practica pe tine. Nu, nu o să te violez. Sînt delicată. Nu o să te leg în lanţuri, vei sta de bună voie. După cinci ani vei şti că orice rezistenţă-i inutilă. Nu, nu o să te abuzez, eu personal nu voi avea niciun contact cu tine. Nu fizic.

Dar fie-ţi frică, înspăimântă-te. La uşă îţi bate soarta şi nu îi vei scăpa. N-auzi?! Si-mo-na. Si-mo-na. Căci în fiecare casă caldă, stă ascuns cineva ca mine şi ştie totul despre cei de teapa ta. Tremură, şoricel înspăimântat. Tremură, tremură, pentru c-am ajuns, şi sînt aici. Şi sînt a ta.

publicat la http://atelier.liternet.ro/articol/13686/Simona-Cratel/Daca-esti-barbat-dar-crezi-ca-esti-o-frumoasa-printesa-suna-ma.html

Caut amantă pentru bărbatul meu

Iubesc să am o familie, să fie nevoie de mine undeva. Singurul loc în care e cu adevărat nevoie de mine pe lumea asta este la mine în familie. Singurul loc în care sînt iubită. În rest, nu-i pasă nimănui nici măcar dacă exist ori ba. Bărbată-miu ar putea divorţa şi şi-ar putea lua o puştoaică de douăzeci de ani, dar nu o face. Cel puţin nu încă. N-au intrat zilele în sac. Om trăi şi om vedea. I-am şi spus că am rămas în urmă, nu mai e la modă să fi căsătorit. Tre’ să divorţăm repede. Eu să încep să îmi fac injecţii cu botox şi să ţin diete ca să plac puştilor de douăzeci de ani, iar el să-şi ia o prospătură pe care s-o crească. Tot e fi-miu singur la părinţi, o surioară nu i-ar strica. Ar putea face o afacere mult mai bună, sincer. Când mă trezesc cu curu’ în sus şi încep să urlu la ei, sau n-am chef pur şi simplu să fac nimic în ziua aia, ori mă las servită la pat, nervoasă, intolerantă, mă uit la ei şi mă mir. Tare sînt proşti.
Familia mea, exact aşa cum mi-am dorit-o. Îi iubesc atât de rău, că aş fi în stare să le donez tot ce se poate dona, oricare organ care poate fi ciopârţit şi împărţit în dreapta şi stânga. Pe fi-miu nu îl las să călătorească singur cu avionul. Nu pentru că nu ştiu ce-o să facă atâtea săptămâni de unul singur în România (pe care el o iubeşte) aşa cum susţin, ci pentru că dacă e să pice avionul, tre’ să pic şi eu cu el. Nu ştiu dacă aş putea trăi o secundă mai mult decât fi-miu. În orice caz, ar fi la limita imposibilului.
Îmi iubesc familia ca o nebună şi le declar regulat. Când îi văd strânşi la masă, flămânzi şi enervaţi că nu-i hrănesc mai repede, le zic: Vă iubesc la nebunie! Îi iubesc cu mutrele lor enervante şi cum sînt ei aşa nesimţiţi şi aroganţi. Cum îşi lasă hainele aruncate peste tot şi nu strânge niciunul după el. Iubesc câinele care dă din coadă cum îmi aude vocea. Cum îmi aude vocea vine la mine de pe oriunde ar fi. Căţeluşa mea credincioasă şi bună, care doarme doar sub plapumă chiar şi vara, singurul câine pe care l-am avut care mă şi ascultă. Didina, maidaneza mea cât un urs, membru de bază al familiei, care a murit în septembrie anul trecut, mereu a considerat că îi sînt inferioară, aşa că m-a fugărit prin casă cu orice ocazie şi m-a muşcat. Prinţesa mea mică e altfel, ocupaţia ei de la ora 7 seara în sus este să ne lingă picioarele până începem să urlăm de durere că ne ia şi pielea. Iubesc cumpărăturile de sâmbătă cu lista de pe care lipseşte mereu ceva esenţial. Certurile pe ce prăjitură să fac sau nu în week-end. Fiecare vrea altceva, ori mă confundă cu o bucătăreasă profesionistă. Ador sărbătorile cu planificările aferente, cu surprizele şi mâncărurile speciale, cu cadourile şi tandreţurile de sezon. Acum doi ani am urlat o oră de încântare la cadoul primit.
Iubesc îmbrăţişările de familie, aşa în grup, cu câine cu tot, când stăm în faţa televizorului, când sîntem în vacanţe, când sîntem în tren sau mai ştiu eu unde. Ador agitaţia căţeluşei care nu ştie unde să alerge mai întâi şi picioarele cui să le lingă mai întâi. Sînt nebună după furişările mele şi-ale lui bărbată-miu în pădure la o berărie ascunsă unde asculţi muzică de fanfară sub nişte tei uriaşi. Eu de la a doua bere sînt deja ebrietată şi bărbată-miu are grijă să nu îmi mai rup ceva, având în vedere că de jumătate de an am devenit din ce în ce mai fragilă fizic. Mă amuză că există un al nu ştiu câtelea simţ pentru când eu şi bărbată-miu avem de gând s-o punem de-o treabă serioasă şi deodată toţi ceilalţi membri ai familiei, care n-ar trebui să acorde atenţie, acordă atenţie. Joaca de-a ascunzişul interminabilă ca să avem şi noi cinci minute de intimitate măcar o dată pe săptămână. Fuga de copil şi câine. Deşi de câine scapă omu’ mai greu. Sîntem forţaţi în permanenţă la un threesome. Găseşte ea un picior de lins. Dă din coadă şi nu se lasă împinsă din pat. Ea insistă. Un adevărat cancer.
Iubesc excursiile noastre, când pregătim pentru plecare sandvişuri şi legume şi fructe. Copilul taie morcovi în fîşii subţiri şi ţelină crudă în cubuleţe, face nişte sandvişuri artistice la care eu n-aş avea răbdare, şi trecem în revistă dacă avem blid pentru căţeluşă şi apă pentru toată lumea, şi şerveţele şi tricouri de schimb. Îmi iubesc familia pentru că fi-miu a zis o dată uitându-se pe geam din maşină la un câine care de fapt era bătrân şi bolnav: Vai săracul căţel, dacă ar fi trăit la noi ar fi avut coada pe sus tot timpul şi ar fi ţopăit de colo-colo. Pentru că după ce a fost trimis la psihologul şcolii din cauză că face prostii din nou şi din nou, mi s-a zis că povesteşte cu bucurie ce se întâmplă pe acasă, ba chiar râde şi par cele mai importante lucruri de pe lumea asta pentru el. Probabil că se gândise că are părinţi problemă, de aia face prostii. Nu că are mintea creaţă, iar eu o să mă mut curând în cămăruţa pentru discuţii cu părinţii de la gimnaziu. Nu numai eu, orice mamă de băiat, mai devreme sau mai târziu are de-a face cu cămăruţa de la etajul întâi. Am putea trăi toate acolo şi înfiinţa un club. I-am şi zis, mă, tu n-ai cum să mă dezamăgeşti pe mine cu nimic. Mă duc şi eu pe acolo să mă prefac că le dau dreptate. Dacă ajungi chiar şi criminal, eu te voi iubi exact ca acum. Vei fi criminalul meu. Nimic nu se va schimba. Când eram eu mică, aşa erau băieţii, azi nu mai pot săracii să tragă o băşină.
Iubesc familia mea pentru că atunci când l-am întrebat pe bărbată-miu dacă mă iubeşte, mi-a zis isteric: Dacă te iubesc?! Merg zilnic la serviciu doar pentru familia asta. Nimeni nu s-ar duce în jobul ăsta dacă n-ar fi extrem de motivat. Mă scol dimineaţa pentru familia asta, îmi dau sufletul pentru familia asta. Când o să-mi dau demisia de la serviciu, vei şti că nu te mai iubesc.
Iubesc familia asta pentru că nu există pentru mine nimic mai bun. Ce poate fi mai bun decât să împarţi viaţa cu altcineva, să ai un partener de viaţă, să îţi construieşti un viitor împreună cu o altă persoană, din nimic, din zero, să plantezi sâmburele a ceva şi să vezi cum creşte. Ce există cu adevărat în afară de a fi soţia, sora, fratele, soţul, copilul, mama, tatăl cuiva? I-am zis lui fi-miu: nu mai povesti despre tine. Fii distant. Oamenii vin şi pleacă, pentru că nimeni nu este cu adevărat interesat de nimeni altcineva in afara de propria persoană. Toţi se cred speciali şi extraordinari şi nu sînt interesaţi decât să le dai dreptate şi să-i faci să se simtă bine cu ei înşişi. Dacă vrei să vorbeşti despre tine, du-te şi pictează, sau fă altceva artistic, ca sub atâta minciună să nu mai ştie nimeni ce-i adevărat şi ce nu. Ţine-te pentru tine. Doar familia îşi va rămâne alături. Dacă ai noroc.
Ba am şi loc de un amant. Doi ar fi prea mult, dar unul merge. Mă gândesc că ar face parte frumos din familia noastră. Am apărea în poze frumos: doi taţi, doi copilaşi, dintre care unul canin, şi o femeie mică. Familia perfectă. Am şi o cameră liberă şi ar putea dormi în ea. Cumva am scoate-o noi la capăt. O săptămână aş fi cu bărbată-miu, şi a doua cu sotul număru’ doi. Sau am face-o în trei, nu mă deranjează. Adică în patru, că e şi căţeaua. Important este ca amantul să îşi ia familia în serios, să ducă gunoiul şi să aibă grijă de băiat. Să-mi ducă câinele de trei ori afară. Şi să mă facă fericită, evident. Trebuie să ştie că vor trece ani de zile până va fi acceptat de ceilalţi masculi ai familiei şi trebuie să îi placă să ia şuturi în coaie şi să fie abuzat în toate felurile. Dar cred că Pixie o să-i lingă şi lui picioarele după numai două luni. Să fie rezistent la otrăvuri, cuţite înfipte în spate, să îi placă să se dea cu maşina peste el, şi totul va fi okay.

Publicat la: http://atelier.liternet.ro/articol/13501/Simona-Cratel/Caut-amanta-pentru-barbatul-meu.html

De ce am făcut prostia să-mi tatuez un fluture

Când aveam în jur de douăzeci de ani eram insomniacă. Atunci numeam altfel starea în care eram: energie debordantă, nelinişte existenţială, sau pur şi simplu ziceam că pe lumea ailaltă aveam să dorm destul. Miliarde de ani. Umblam cu prietenele şi colegii din bar în bar, vorbeam cu oricine, şi eram gata să ascult orice om, oricât de şuie îi era perspectiva asupra lumii. De fapt, cu cât mai şuie, cu atât mai bine. Eram gata să validez orice univers ţăcănit în care totul era întors de-a-ndoaselea şi stătea cu curu’ în sus. Eram gata să atest orice univers personal dereglat şi alcoolizat al oricărui profet de cârciumă. Continuare…

Cazul uimitor al unei femei care a născut un copil de 70 de ani

Femeia trăieşte în Thailanda. Un domn supraponderal, de două ori mai în vârstă decât ea, o plăteşte 70 de euro pe săptămână. Ea găteşte, face curat şi împarte patul cu el. Domnul este neamţ. A muncit din greu în Germania într-o slujbă de căcat de pe urma căreia are şi o pensie cam de căcat. Lui i se pare mult că o plăteşte 70 de euro pe săptămână din pensioara lui împuţită. Se consideră generos. A muncit ca un sclav pentru banii ăia, nici nu ştie când a trecut viaţa. Se trezea de dimineaţă, şi pac! Încă o zi se ducea, în timp ce el făcea ceva ce nu-i plăcea. Dar era o slujbă din care şi-a ţinut copii îmbrăcaţi, sătui, iar nevasta a stat acasă şi a avut grijă de gospodărie. A fost un om cinstit. L-a iubit pe Dumnezeu şi a fost un bun cetăţean. A cumpărat o casă pe care a plătit-o din greu, în rate. Apoi nevasta şi-a luat lumea în cap, copii au plecat la vieţile lor, iar el a venit să moară în Thailanda. E un loc bun să mori. E un paradis cumpărat în avans. Pensioara lui de căcat îi permite să trăiască foarte bine aici. Ce primeşte el din Germania aici sînt bani mulţi. Şi eşti bine îngrijit.

Ea e genul de femeie cu care aş fi eu prietenă. E aspră, rece. E tăcută, defensivă, căpoasă, fără fiţe sau figuri, fără pretenţii, fără copilării ridicole. Nici măcar nu a avut copilărie ca să ştie ce e o copilărie şi mai ales una ridicolă. A avut o viaţă grea, a muncit din greu toată viaţa, pe nimic. Nu a adunat nimic din munca ei. Nu a trăit, ci a supravieţuit. Nu se fardează. Nu-i pasă cum arată. E butucănoasă şi severă şi nicio falsitate nu trece pe lângă ea nesancţionată. Pe tăcute, la ea în minte, o explozie are loc la fiecare stridenţă. Nu s-a născut aşa, aşa a devenit. De la atâta căcat. Atâtea dejecţii inumane. Bărbatul i-a plecat, fetele o aşteaptă la ea în sat, departe, ţinute ascunse de realitate. Are patru fete şi le-a ascuns de lume bine de tot. Ea găteşte pentru domnul străin, curăţă murdăria de pe podea, de pe aragaz, de pe penisul domnului străin. Îi face masaj pe tot corpul. Domnul străin este mort după asta, pentru că e supraponderal şi masa de carne trebuie întreţinută. Abia se mai poate mişca, pentru că e aşa gras că mişcarea se face cu greutate, şi nici nu mai este complet sănătos. E plin de boli, mai exact. Se vede şi după ridurile lui, după pielea cu aspect bolnăvicios, culoarea albicioasă şi respingătoare a corpului său uriaş. Sub falduri undeva are şi un penis de care femeia trebuie să se îngrijească. Uneori cu mâna, alteori cu gura. El e modest, mai mult nu vrea. Abia se mişcă, altceva nici nu mai poate, nici dacă ar vrea. Cam în jurul acestui lucru se învârt toate nevoile lui sexuale. Femeia e butucănoasă, se menţine cu picioarele pe pământ, ţine cont de fapte, de cifre, de calcule matematice, nu se dă înlături de la nicio treabă murdară. Realitatea trebuie luată aşa cum e. Trebuie să te adaptezi vieţii şi să o iei aşa cum este.

Ea nu vorbeşte engleza sau germana sau vreo altă limbă în afara celei materne. Se înţelege cu domnul din Germania prin semne. El nu vorbeşte limba ei. Lucrurile sînt simple. Cât se poate de simple. Ea îşi dă seama repede ce îi place lui şi ce nu-i place. Petrec timp împreună în linişte. La masă când mănâncă se aud doar plescăiturile. Amândoi privesc pe geam. La plajă ea îi aplică crema de soare pe corp cu atenţie şi grijă. Îi masează hălcile de carne cu dedicaţie. Îşi face treaba cu seriozitate. Pentru că aşa e în dragoste. Cei care se iubesc au grijă unul de altul. Ea îl va îngriji pe el până când moare, iar el îi dă bani să trimită fetelor ei. Să meargă la şcoală, să îşi cumpere haine. Să fie ferite de realitate. Atât cât se poate. Cât îi stă ei în puteri.

Ea nu este o femeie tipică pentru slujba pe care o face. Nu e sexy şi nu vrea să fie sexy. Nu e piele şi os, nu e jucăuşă, cochetă, nici sexul nu prea are mare succes la ea. Face ea ceva, acolo, în silă. Sila o ţine pentru ea. E ca o ursoaică lipsită de graţie, dar domnului din Germania tocmai asta îi place la ea. Nici măcar nu este tânără. Sigur, e cu 35 de ani mai tânără ca el. Nu îi este recunoscătoare acelui bărbat că a ales-o, nu mai mult decât un angajat îi este patronului ei. Pentru că atunci când eşti plătit, ţi se poate cere orice. Când eşti plătit, poţi fi dat afară pentru puţin. Dar nici nu face nimic să îşi ţină postul. Să şi-l asigure. Îşi face treaba corect, fără înflorituri. Nu-şi dă silinţa mai mult decât necesar. Îi masează corpul şi îl atinge cu palmele peste pielea roşiatică şi ia viaţa aşa cum e. Cu excremente şi sudoare şi salivă şi spermă.

Ea gândeşte simplu. Are o viaţă bună care s-ar putea schimba. E un fapt. Are ce să mănânce şi are un acoperiş deasupra capului şi fetele ei au şi ele tot ce le trebuie acolo în sat. Acum totul e bine. Momentan totul e perfect. Aşa cum ar trebui să fie.

Apoi a venit lovitura. S-a dus la spital cu dureri de stomac şi a născut. A adus pe lume un copil. Nu ştia că e însărcinată. Nimeni nu ştia că ea e însărcinată. Poate şi pentru că nimănui nu îi păsa de ea. Dacă şi-a făcut treaba care îi era repartizată, nu a fost nimeni nevoit să privească spre ea. Aşa că atunci când s-a răspândit vestea, cu toţii s-au minunat. Vânzătorul de legume, chelnerii de la restaurantul la care mergea regulat cu domnul de cetăţenie germană. Şi tot aşa. Tot felul de oameni cu care avusese contact datorită profesiei.

Domnul străin s-a arătat, în interviurile date la diverse televiziuni, foarte dezamăgit. Se simţea înşelat. Bebeluşul avea aceeaşi vârstă cu el şi îi semăna perfect. Nu exista niciun dubiu că-i al lui. Dar se simţea prea bătrân ca să ducă în parc un copil şi să se joace cu el cu jucării. Să îi schimbe scutecele. Se vedea forţat să îi ofere o mărire de salariu femeii cu care trăia.

Scris pe piele

E o fată care nu ştie ce vrea. Are un prieten şi merge la facultate, deci totul e bine şi organizat. Prietenul ei are două braţe şi două picioare, la el totul e anatomic corect. Şi ea are tot ce îi trebuie ca să facă parte din specia umană, să fie o femelă întreagă, totul e fără cusur. Are o familie şi o casă, autobuzul în staţie, profesori şi câteva perechi de pantaloni. Un câine şi o cameră cu pereţi albi şi o imagine vagă despre ce ar trebui să fie.

Se trezeşte dimineaţa şi pleacă de acasă, îi plac barurile şi restaurantele şi toate locurile în care se adună oamenii. Îi place să asculte oamenii vorbind şi expunându-şi teoriile despre lume, îi place să afle ce mai este de spus pe lumea asta, ce a mai rămas. Ce rămâne. Continuare…

Nume de înger

Nu ştim dacă putem spune că e vorba despre o răpire de extratereştrii sau de îngeri. Fiinţe umane nu sînt. Dar cum religia este socotită o invenţie, e greu să rostim cuvântul “înger”. Cert e că au aripi. Sînt nişte extratereştrii cu aripi care au corp de om şi aripi cu pene ca păsările. Aripi enorme, cu care zboară prin cer. Îţi dau nume ca Gabriel, Rafael sau Mihail, Barachiel, Jehudiel şi aşa mai departe. Poate e vorba de o coincidenţă, dar mai bine nu ne pronunţăm. Au fost văzuţi în nenumărate locuri, oamenii fiind martori la căderea lor din cer.

De exemplu, cunoaştem cu toţii cazul de la Răzoare. S-a auzit o bubuitură care a determinat pe toată lumea să întoarcă privirile spre locul cu pricina. O persoană se prăbuşise pe pavaj, un pantof îi ieşise din picior. S-a strâns lumea ca la circ şi s-au holbat la nemaivăzut. Acest extraterestru-înger zăcea lat acolo, pavajul era adâncit sub el cam jumătate de metru în adâncime, iar el încă dădea semne de viaţă.

Hai să-l numim extraterestru, că şi în cazul în care ar fi vorba despre un înger din Biblie, tot nu locuieşte pe pământ, şi s-ar chema extra-terestru. Iar în felul acesta nu ne certăm cu ateii care se încruntă chiar în clipa aceasta la noi. Dar îi invităm să se uite şi dumnealor la aceste fiinţe nemaiîntâlnite prăbuşite din cer şi să-şi dea cu părerea. Ce cred ei, aşa, ca observatori. Despre originea acestor arătări.

Transcriem mai jos un filmuleţ apărut pe youtube cuvânt cu cuvânt ca să îşi poată face toată lumea o idee despre materialele filmate ca dovadă:

Cameră de morgă. Grup de medici, asistente şi îngrijitori adunaţi în colţul stâng al ecranului.

Vocea 1: “Chiar este aici? Vorbeşti serios?”
Vocea 2: “A sosit azi-dimineaţă. Pe onoarea mea, doamna doctor, ce dracu’. Nu v-aş fi adus aici de pomană.”
Vocea 1 “Nu e nicio înşelătorie?”
Vocea 2: “Nu ştiu, fiecare judecă pentru el, doamnă. Mie mi se pare real. Dar cine sînt eu?”
Vocea 1: “Şi când fac autopsia?”
Vocea 2: “Habar n-am. Am senzaţia că mai aşteaptă o aprobare ceva, fiind un caz aşa special.”
Vocea 1: “Putem deci să-l vedem sau nu?”

Una din persoanele prezente, dă la o parte un cearşaf alb şi expune privirii presupusul etraterestru.

Vocea 1: “Ce fel de fiinţă este aceasta? O fi vreun extraterestru?”
Vocea 3: “Nu ştiu.”
Vocea 1: “Pot să îl ating? L-aş atinge un pic lângă tâmplă. Sau pe păr.”
Vocea 3: “Opreşte-te! Dacă poartă cine ştie ce microbi, cine ştie ce boli! Cine ştie la ce pericole ne expunem exact acum! Uită-te la mine, tremur!”

Întinde o mână în faţa sa, drept dovadă.

Vocea 2: “După mine pare… uman.”
Vocea 3: “Pot să fac o fotografie?”

Îşi scoate handy-ul şi face mai multe fotografii, din mai multe unghiuri. Va face senzaţie pe facebook. Lumea va da share.

Vocea 1: “Îmi face careva o poză cu el?”

Trece telefonul mobil în mâna bărbatului. El încearcă să o prindă cât mai bine în pătratul în care o fixează, apoi apasă pe buton.

Putem vorbi şi despre cazul la care au asistat neputincioşi trecătorii ocazionali din parcul Herăstrău. La fel, o persoană / extraterestru / înger cade de sus împroşcând apa. Reapare la suprafaţă mişcându-se în ritmul apei agitate de colo-colo. Lumea aleargă spre marginea lacului să se holbeze mai bine. Îşi arată unul altuia creatura bizară, conversaţiile se aprind, indistincte. Unii fac drum întors şi o iau la goană în sens opus, speriaţi c-a venit sfârşitul lumii. Toată lumea priveşte în sus, îşi pun mâinile streaşină la ochi. Să vadă dacă mai cade ceva de acolo.

Cu toţii au ceva în comun, arată altfel, ceva e diferit la ei, şi fiecare se află în posesia unei perechi de aripi. Poate un costum de carnaval. Dar nu, nu se poate da jos. Doar dacă li se smulg sau li se taie aripile cu un fierăstrău, că sînt bine inserate în oasele posesorului.

Vocea 1: “Sînt peste tot. Răspândiţi prin oraş.”, spune el dând înapoi mobilul.
Vocea 2: “Ce aripi superbe! Uită-te ce pene!”
Vocea 1: “A început totul în urmă cu doi sau trei ani. De atunci au apărut primele cazuri de îngeri răpiţi şi torturaţi de oameni. Ţinuţi în condiţii mizere, în pivniţe, legaţi cu lanţuri de pat, înfometaţi sau schingiuiţi. Ori folosiţi ca sclavi sexuali.”

Aici se întrerupe filmul şi ne lasă în neştiinţă. Ce va fi mai departe? Care este originea acestor fiinţe cu însuşiri excepţionale? De ce cad? Ce este în neregulă cu lumea? Ce discuţii trebuiesc redeschise? Există Dumnezeu?

 
 

“Blestem”

Mi-au tot murit florile. Am cumpărat din nou şi din nou de-a lungul vremii. Am încercat multe soiuri, dar până şi cactusul mi-a murit. Cactusul supravieţuieşte în deşert, dar nu la mine în casă. M-am declarat inaptă de a poseda flori. M-am gândit că planează un blestem asupra mea, vreun fost iubit pe care l-am lăsat să aştepte la vreo intersecţie în ploaie cu o floare în mână, a făcut o vrajă să mi se usuce. Florile. Evident, mai întâi trebuie să crezi în blesteme. Când fiul meu a pomenit de pisica neagră, i-am spus că eu nu cresc proşti la mine în casă. Dacă foloseşte cuvântul blestem ca să îşi exprime furia şi neputinţa şi să trăsnească verbal pe cineva drept în mijlocul capului cu ura sa devastatoare, e okay. Ura e ceva normal. De atunci am instaurat regula că ceea ce nu se bazează pe raţiune, nu are voie să fie emis la noi în casă. Acum îmi spune că nu are niciun motiv raţional să mă iubească, aşa că să mă iubesc singură.

Dar să ne întoarcem la flori. Număr nenumărate victime de-a lungul zecilor de ani. Un cimitir plin de flori. Care au crăpat în diverse circumstanţe. Una după alta. Nu vroiau să împărţim acelaşi spaţiu, nu vroiau ceva, nu ştiu ce, că nu sînt psiholog de flori. Nu sînt îmblânzitor de flori. Nu ştiu să fac dresură de begonii. Sau… orhidee. Dar ele sînt doar plante, se răsucesc după lumină, vegetează în ghiveciul lor, ce poate fi aşa de complicat? Am citit că plantele văd, că sînt sensibile la muzică, şi ce-am mai citit. Poate dacă le-aş citi în fiecare seară dintr-o carte cu aventuri cu plante. Ce poate să vrea o plantă? O cumperi, o pui într-un loc şi laşi natura să-şi vadă de treabă. Ea îţi oferă frumuseţe, împlinindu-şi rolul său estetic, iar tu te bucuri de asta. Beneficiezi de existenţa ei. Cum a intrat în vocabularul meu de când încerc să cresc plante şi nu reuşesc: da, că tu eşti o floare delicată şi nu poate omu’ să-ţi zică nici du-te-n colo. Aşa îi spun lu’ fi-miu când reacţionează ridicol de sensibil la critici. Când îţi vin musafirii, arată mai bine în casă cu plante. Nu cresc şi în natură? Văd flori peste tot. Pe câmp, pe marginea drumului, la munte, pe unde vrei şi unde nu vrei. Adică e natura un crescător mai bun de flori decât mine? E natură, n-are un intelect care o coordonează, se reglează singură într-un proces de cauză şi efect. Adică un proces neînsufleţit şi lipsit de inteligenţă proprie funcţionează mai bine decât o formă de viaţă umană de sex feminin, în vârstă de aproape 41 de ani, care a fost la şcoală şi a făcut şi o facultate şi în general e preocupată de propria educaţie la infinit? Cu toate acestea, nu e capabilă să aibă nişte flori.

Apoi a venit ziua în care deodată am început să mă uit în cărţi despre cum se cresc florile şi am avut o surpriză neplăcută. Fiecare specie are cerinţe şi necesităţi. O anume cantitate de apă, de lumină, de îngrăşăminte şi fiecare la alte intervale. Fiecare are nevoie de alt pământ în care să crească, de alt tip de îngrăşământ, pe unele trebuie să le tai în anume perioade. Seminţele de flori, dacă vrei să îţi crească ceva din ele, trebuie să le plantezi într-un pământ special, în anumite perioade ale anului. La o anumită adâncime în pământ, să le ţii la o anumită temperatură. Căutând pe internet am dat peste nenumărate site-uri şi fiecare îţi explică fiecare soi de plantă şi cum să o îngrijeşti. Am aflat că sînt persoane care colecţionează doar begonii, sau doar o altă floare. Iar cineva acolo care scria sub numele de begonianebună a spus ce mi s-a părut cel mai important: să creşti flori e o artă.

Ne naştem necunoscători. Complet incompetenţi. Fără cea mai mică competenţă în ceva. Trebuie să învăţăm să mergem, să vorbim. Învăţăm să învăţăm, învăţăm să trăim, să ne înţelegem cu alţii. Învăţăm şi învăţăm şi învăţăm la infinit, şi în final tot nu ştim nimic. Facem cursuri din nou şi din nou şi mereu e ceva în care sîntem total incompetenţi. Până şi să trăieşti e o artă, să iubeşti este o artă. Totul este o artă, pe care, cum dracu’ se face, că nu ajungem niciodată să o stăpânim. Încă un curs, ceva?

(postat incomplet în acest moment la http://atelier.liternet.ro/articol/13233/Simona-Cratel/Blestem.html )

Eu ca supereroină

De câte ori merg în România e altfel. Uneori e aşa, alteori de-a-ndoaselea, depinde de starea mea fizică şi psihică. Dar simt nevoia să mă duc. E un punct de reper la care am nevoie să mă întorc regulat. Nu ştiu de ce. Ca să compar, ca să trag concluzii. Ca să mă măsor.
 
Anul ăsta nu a fost bine. M-am dus, stimate necunoscut care mă citeşti, cu un umăr dizlocat şi făceam mereu mişcări greşite care se plăteau în dureri ce mă duceau la graniţa cu pierdutul minţilor. Astfel că şi Bucureştiul mi s-a părut la aceeaşi graniţă. M-am întâlnit cu o prietenă într-o zi, cu un prieten şi familia lui în alta, mi-am mai dat întâlnire cu o prietenă virtuală de pe bine-cunoscuta fuckbook, dar am înţeles fiecare în altă parte şi ne-am aşteptat în zadar. Apoi m-am închis în casă şi am refuzat să mă mai văd cu oameni. Continuare…

“Nelly” de Simona Cratel

De fiecare dată când ieşeam din casă, trebuia înainte de toate să mă uit dacă nu cumva e pe alee. În cazul în care uitam să mă uit de la geam, făceam o scurtă pauză jos în holul blocului, apoi deschideam uşa cu precauţie. Ajunsă în stradă mă mai uitam o dată în dreapta şi în stânga, acum că vedeam până în capăt. Abia după aceea mă simţeam liberă să mă îndrept înspre unde mă îndreptam. Dar chiar şi atunci, nu fără să-mi sară inima din loc din când.

Cu toate acestea, am fost muşcată de vreo cinci ori. Fi-miu a fost muşcat de vreo 3 ori. El s-a învăţat repede s-o ia la goană cu viteza luminii ca să nu mai poată fi prins. O poveste demnă de Forest Gump. Ultima oară când a mai apucat Nelly să-l capseze a fost pe spaţiul verde de lângă micul lac care se află lângă clădirea noastră. El s-a împiedicat şi a căzut cu nasul în iarbă, aşa că nu a mai apucat să se arunce în apă, cum intenţiona. Băieţii vecinei de vis-a-vis au fost muşcaţi şi ei. Cel mare a trebuit să fie dus la spital pentru că a căzut cu capul de cutia poştală în timp ce era muşcat. De fapt, toţi copii din clădirea noastră au fost muşcaţi măcar o dată. Toţi adulţii cu care am vorbit pe subiectul ăsta au fost muşcaţi.

Dar Nelly nu era agresivă doar cu oamenii, ci şi cu ceilalţi câini. Mă temeam foarte tare pentru mica mea potaie pe care o numesc „Prinţesa” pentru că este ieşit din comun de sclifosită şi de răsfăţată şi are aerele corespunzătoare. Cum să o muşte Nelly pe căţeluşa mea delicată şi fragilă? Când ieşeam cu ea afară, eram speriată ca de bombe să nu cumva să dau peste Nelly din greşeală. Dacă o vedeam de la distanţă, îmi luam căţeluşa în braţe şi fugeam mâncând pământul. Ocoleam pe te miri unde şi rămâneam perioade de timp considerabile departe de propria casă, cât să fiu sigură că a trecut Nelly, că s-a cărat din zonă.

Nelly nu mergea singură pe stradă, evident. Stăpâna ei era o doamnă în vârstă, cam la 75-80, care se deplasa în cadru şi care mă întreba de câte ori mă întâlnea pe neaşteptate, adică mă lua prin surprindere în timp ce eu stăteam stană de piatră cu Nelly dând cercuri în jurul meu, mă întreba dacă sînt nouă aici în clădire, că nu m-a mai văzut niciodată. O rugam să îşi ţină căţeaua în lesă. Ea îmi promitea asta, şi cu paşi de melc, încerca s-o prindă pe Nelly care mă mârâia şi dădea să facă mişcarea decisivă. Toată operaţiunea dura uneori şi douăzeci de minute, timp în care încercam să mă menţin calmă. Până la urmă o prindea şi o dojenea cu vocea ei tremurată că să-i fie ruşine ce fată rea este. O dată când trebuia să ajung la o programare şi m-a văzut nervoasă, mi-a zis să dau cu şutu’ în ea. Că dacă dau cu şutu’ în ea pleacă.

Bineînţeles că doamna în cauză avea hârtie de la poliţie să îşi ţină câinele în lesă că altfel îi va fi confiscat. Fusese reclamată de mulţi. Chiar dacă doamna era o bătrânică neajutorată cu păr alb care nu mai părea în deplinătatea facultăţilor mintale, iar Nelly doar un pomeranian, vânătăile rămâneau vânătăi, iar spaima rămânea spaimă. Cu toate acestea, ea mergea în cadru, iar căţeaua liberă lângă ea, împărţind mârâituri, muşcături şi teroare în tot cartierul. Eu şi cu fi-miu, în cele mai neaşteptate situaţii, aveam ca glumă preferată evocarea regulată a existenţei acestei mici bestii: „Ce-ar fi să apară acum Nelly?” Şi începeam să ţipăm amândoi. La munte, chiar şi la mare în Turcia, fi-miu se mai apuca în cele mai plăcute momente să mă trezească la realitate: „Imaginează-ţi că apare acum Nelly de după colţ. Ce ai face?” Sau inventa scenarii despre feluri cât mai bestiale în care ar putea fi omorâtă Nelly. Că o călca un elefant, că se prăbuşea un avion peste ea, că un rechin o înghiţea. Uneori ajungea să spună la restaurant, în vizită, la doctor, sau mai ştiu eu unde, doar atât: „Nelly!”, privindu-mă cu ochii întredeschişi, uşor răutăcios, pentru că ştia exact care e reacţia. Şi amândoi începeam să râdem în hohote, dar nu fără tresărirea aceea de spaimă adiacentă. Doar era vorba de Nelly, regina absolută care răspândea spaimă pe strada noastră.

Singura oară când mi-a sărit cu adevărat muştarul a fost când m-am întâlnit cu ea în tunelul care duce pe sub gară în partea cealaltă a oraşului. Eu îmi aveam prinţesa în lesă, iar doamna venea încet-încet ajutându-se de cadru. Nelly mergea în faţa ei, ţoc-ţoc, pe lăbuţele pufoase. Am făcut roată împrejur să o iau la goană, dar potaia de Nelly a fost mai rapidă şi s-a repezit la mica mea prinţesă, care doarme sub plapuma mea, lipită de mine şi care primeşte dimineaţa cârnat şi o ceaşcă de lapte. Care are hăinuţe pentru orice ocazie. Pe care o cocoloşim de parcă ar fi un bebeluş care are nevoie permanent de protecţie. Am tras un ţipăt când am văzut ce se întâmplă şi până m-am aplecat eu să-mi ridic odorul în braţe, erau deja încleştate în luptă şi mi-a luat ceva timp până să pot s-o ridic. Când am ridicat-o, prinţesa mea o avea pe Nelly în gură, ţinând-o atât de strâns de gât, încât le-am ridicat pe amândouă şi doar când a devenit prea grea să o ţină în gură i-a dat drumul. Nelly s-a făcut extraplată pe asfalt. Am crezut că a murit, dar s-a ridicat şi clătinându-se pe picioare, jumulită, s-a dus spre stăpân-sa. Eu urlam deja la acea femeie că e inadmisibilă şi că nu există nicio scuză, în timp ce ea îmi îndruga ceva ce n-auzeam.

Înainte de Crăciun, am văzut-o de la distanţă pe acea doamnă cu cadrul ei cu care se deplasa şi am început să urlu isterică lui fi-miu să fugim pe altă parte. L-am tot întrebat: „O vezi pe Nelly? O vezi pe Nelly?” El: „Nu, nu, nu.”  Eu: „Unde o fi, curva aia împuţită? Unde se ascunde? Pe unde ne ia prin surprindere?” Dar Nelly nu era. Era doar doamna cu cadrul, împreună cu o persoană tânără. O văzusem des cu o altă femeie în vârstă de la scara vecină, iar la un moment dat când acea persoană nu mai dorise să se întâlnească cu ea, doamna lui Nelly se aşeza pe cadru în faţa scării, iar Nelly făcea ţanţoşă legea pe stradă. Ore în şir. Oamenii se opreau să se certe cu ea, căci eu o priveam de la geam în timp ce stăteam în faţa computerului şi scriam, şi îmi dădeam seama câtă viaţă socială avea, chiar dacă nu într-un sens pozitiv. Altfel nu i-ar fi vorbit nimeni. Ar fi fost invizibilă, moartă înainte de termen, doar o femeie foarte în vârstă, care nu se ţinea nici măcar bine pentru vârsta ei. Fără nimeni. Mulţi din prietenii ei trebuie să fi murit, rudele trebuie s-o fi uitat-o, copii cu slujbele, în cazul în care avea copii. Fără partener de viaţă, cine ştie când o fi murit dacă o fi avut vreunul.

Dar să revin la perioada de dinainte de Revelion despre care vorbesc. Chiar cu o zi înainte de a se termina anul, când coboram treptele cu fi-miu să mergem spre tren, mi-a sărit inima din piept văzând femeia din spate şi am zbierat la fi-miu: „Atenţie la Nelly! Vezi unde e Nelly!”, dar nu era. Am trecut pe lângă femeie, ea mi-a aruncat un zâmbet care m-a făcut să mă gândesc că nu e deloc senilă cum vrea să pară de obicei, cu acea recunoaştere în privire inconfundabilă. Ştia cu exactitate cine sînt, ştia tot ce se întâmplă. Mi-a zâmbit peste umăr, în timp ce noi am depăşit-o. Mi-a privit căţeaua care era ca de obicei în lesă şi a murmurat ceva spre ea care conţinea cuvântul „dulce”. Era însoţită de aceeaşi tânără pe care o mai văzusem cu ea.

Peste câteva zile am aflat că acea tânără era angajată să o însoţească în permanenţă, iar Nelly se afla într-un oraş învecinat la altcineva. Fi-miu a zis: „Cumva e trist, mama, pentru că ne făcea viaţa mai interesantă. Cum o să mergem acum pur şi simplu pe stradă? N-o să fie plictisitor?” Dar ceea ce mă uimea cel mai tare este că cineva o găsise pe Nelly dulce şi o primise la el în casă.

Bine aţi venit la Belvedere, de Simona Cratel

Pe lângă slujba mică pe care o făcea pentru sine, să meargă printre oameni şi să aibă o activitate pe lângă cea principală, aceea de gospodină, ceva care să-i solicite mintea mai mult, după cum spusese, stimata doamnă M. mai avea ca hobby un bărbat mai tânăr decât ea, chiar dacă nu cu mult şi acest lucru o făcea azi să se afle aici.
 
Iubea Italia, sau cel puţin un concept universal care se referea la Italia. Nu o vizitase cu seriozitate şi nici nu găsea vreun motiv întemeiat să facă asta. Hai să zicem că iubea să stea pe plajă în soare şi să intre în mare. Să mănânce fructe de mare seara la un restaurant bun după ce făcuse dragoste cu amantul ei, pe care îl detesta din toată inima. Continuare…

Inimioară, inimioară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?

Intelectualizăm prea mult dragostea, până aceasta îşi pierde orice sens. Dragostea ajunge să fie ceva după care alergăm în permanenţă şi nu reuşim să găsim niciodată. Pare ceva abstract, în urma căruia alergăm cu limba scoasă până ne dăm duhul. Singurul scop a ajuns alergatul. Vorbitul, vorbele, valea plângerii după iubirea care nu mai vine. Cea mult aşteptată ca să dea scop în viaţă. Deşi aşteptarea a devenit scopul.

Când o găsim, avem grijă s-o distrugem. El/ea nu este niciodată îndeajuns de inteligent/ă, frumos/frumoasă, nu are destui bani, ori nu are casă, ori maică-sa locuieşte cu el/ea, sau n-are serviciu. Pentru că ne este de fapt frică să fim cu cineva, ne este frică să ne trezim în fiecare zi cu aceeaşi persoană, să fim obligaţi să găsim aceeaşi faţă atrăgătoare după nu ştiu câţi ani şi chiar şi atunci când s-a trezit cu 40 febră şi îi curg mucii de un cot sau i-a ieşit un furuncul pe nas. Cere prea mult efort din partea noastră. Ne cere să nu mai idealizăm pe nimeni, şi dacă nu ne mai este permis să idealizăm iubitul imaginar, Mult-Aşteptatul, nu ne mai putem idealiza nici pe noi. Şi pentru că înseamnă moartea celorlalte posibilităţi, ca în psihologie. Nu mai putem începe din nou şi din nou alte noi vieţi cu un nou partener care are potenţial de a fi „ideal”, ci trebuie să ne resemnăm cu „plictiseala” de acasă. Să găteşti împreună cu el, să dai cu aspiratorul, să îi speli chiloţii. Deodată măreţia a dispărut şi se reduce totul la o realitate plină de frustrări. Cel din pat e duşmanul care nu ne permite să ne culcăm cu toţi ceilalţi potenţiali parteneri care ne-ar putea transforma viaţa într-un film de la Hollywood şi asta doar dacă i-am lăsa, dacă duşmanul din pat s-ar căra odată. Mereu soţul vecinei e mai atrăgător, mai ales că e dat, în mod sigur el posedă un secret pentru veşnica fericire care nu se mai termină, aceea pe care ne-o promite ficţiunea şi care îţi zdruncină neuronii, dă cu ei de pământ, stoarce toţi hormonii fericirii din circumvoluţiuni cu fulgi cu tot. Că tot ce e nou e deosebit de excitant şi promiţător cu condiţia să nu depăşească limita de „nou”, să nu devină învechit şi perimat, un gadget care aparţine trecutului – căci nu? – trăim în vremuri care se scurg cu mare viteză şi trebuie să fim mereu pregătiţi pentru un upgrade!

Dragostea pare şi mai pierdută prin bălării cu cât e vorba despre o persoană care este de foarte multă vreme singură. Calităţile celui căutat depăşesc orice imaginaţie, deşi el o să se exprime diplomat şi aparent cu un bun simţ ieşit din comun, mai să-i plângi de milă. Dar trebuie doar să fii atent. Şi o să-ţi dai seama imediat că: potenţialul partener trebuie să fie un bun ascultător, să arate ca de pe podiumul de modă şi să fie inteligent precum Einstein. O, şi atent cu el/e până în cel mai mic detaliu şi să nu uităm, erotismul/potenţa întruchipată. Dragostea e din ce în ce mai abstractă pentru astfel de persoane. Şi întâlnesc asta la ambele sexe, bărbaţi de cincizeci de ani care pretind că singurătatea nu este auto-impusă, nu este o hotărâre benevolă, pentru că aşa vor ei, ci sînt doar nişte victime. „Nu mai sînt femei bune pe lumea asta.” Dacă ai binevoi tu să te desparţi de bărbat, doar că ştie că nu te vei despărţi de bărbat, că de-aia îţi şi propune. Dacă ai fi fost singură ai fi fost prea grasă, prea nu ştiu cum şi proastă pe deasupra. Dar când îi întrebi cum a decurs întâlnirea de sâmbătă, îţi vor răspunde: „I-am făcut repede vânt, că nu era de mine.” Te zgârii pe ochi în timp ce afli câte defecte avea biata femeie, de ajungi să crezi că s-a întâlnit cu un monstru de pe fundul mării, o dihanie ne-mai-văzută, şi îţi dai seama că acest bărbat din faţa ta nu a făcut altceva decât să caute pretexte ca să fie singur în continuare. Frica de a fi respins, de a nu fi ei înşişi persoana care pretind că sînt, căci pentru un partener trebuie să te mai şi ridici la înălţime, trebuie să faci eforturi, uneori să te schimbi. Să faci sacrificii. Ca la copil, pe care mulţi îl privesc ca pe un obiect de decor care le va înfrumuseţa viaţa, nu înţeleg că un copil nu este o persoană căreia îi dau viaţă, ci o persoană căreia îi dau viaţa lor.

Trebuie să treci prin multe, uneori prin probe de foc în care îţi zguduie lumea din ţâţâni, dar ce contează, dacă există mereu divorţul? E uşor să divorţezi. E extraordinar de uşor să divorţezi. Să rămâi căsătorit e mai greu. Sigur că pretinzi de la relaţia cu partenerul de viaţă să fie perfectă şi fără probleme ori obstacole, deşi nicio relaţie din viaţa ta nu a decurs în felul acesta. Cu părinţii, cu prietenii, cu colegii de serviciu şi cu oricine altcineva, greutăţile au apărut întotdeauna şi vor veni neîncetat. Dar de la acea marea iubire pe care o aştepţi pretinzi perfecţiunea. Ea este o compensaţie pentru toate celelalte relaţii distruse sau care se clatină, sau care nu sînt aşa cum ne-am dori. Ea este o compensaţie cerească pentru toate suferinţele tale. Iar ea trebuie să cadă din cer. Să se scoboare de pe ecran şi să te ia de mână şi să-ţi spună că te iubeşte numai pe tine, că întotdeauna ai fost doar tu, că te-a aşteptat toată viaţa şi că acum toate visele tale se vor împlini. Ca într-un film de la Hollywood.

Anul în care trebuia să se sfârşească lumea

> Cuvinte cheie: Penis Power. Duplicity of Life. Aproape de apă. Die Macht der Fusion. Transformări personale. Punct zero. Concluzii. Schimbări. Reaşezări. Dragoste. Noroc.

> Două cărţi care mi-au plăcut: „Sieben Jahre” de Peter Stamm şi „On the road” de Jack Kerouac.

> Poezia preferată: “Maimuţele îşi au şi ele îngerii lor ” de Gigi Căciuleanu.

> Text scurt preferat: “Am vrut să fotografiez: Un om plin de păsări” de Alina Andrei

> O piesă de teatru: „Kill your darlings! Streets of Berladelphia” de René Pollesch:

> Un film: „Miere”:

> Piesa cea mai ascultată: Edward Sharpe and the Magnetic Zeros “Wash Out In The Rain

> Un loc vizitat în care m-aş reîntoarce: Lindau

bodenseeschif

Straniul caz al Lorenei Anton

A început ca o poveste de la Hollywood. O autentică poveste de dragoste aşa cum ne-am dori cu toţii să trăim, iar faptul că era reală, a acaparat imaginaţia tuturor, cu mic şi mare, copii, adolescenţi, gospodine, femei de serviciu, directoare de firme, soţi, amanţi, bunici, indiferent de rasă, religie sau distanţă, pentru că la urma urmei tot ceea ce contează este dragostea. Deci doi necunoscuţi stau din întâmplare unul lângă celălalt în avion. Lorena mergea în interes de serviciu la Paris pe data de 7 martie, unde o aşteptau parteneri de afaceri ai firmei la care lucra de şase ani. Cei doi au intrat în vorbă unul cu celălalt. Conversaţia a continuat de la sine, s-a dovedit deosebit de interesantă şi a durat pe toată perioada zborului. Lorena s-a prezentat pe sine ca fiind o femeie de treizeci de ani independentă şi plină de viaţă, căreia îi plac animalele şi care petrece mult timp în aer liber. O femeie iubitoare, sensibilă, credincioasă, care crede în dragoste şi fidelitate, şi o foarte bună gospodină. El era probabil de aceeaşi vârstă ca ea, liber-cugetător, după cum s-a prezentat, autodidact, mergând la Paris pentru câteva luni ca să îşi perfecţioneze franceza învăţată de unul singur şi să ia contact cu cultura franceză în profunzime. “Werde, der du bist!*, l-a citat bărbatul pe Nietzsche chiar în germană. I-a vorbit îndelung despre desăvârşirea propriului potenţial şi despre planurile sale de viitor, destinate să-i deschidă orizontul personal şi să-i lărgească capacitatea mentală. Deci vorbesc pe toată durata călătoriei unul cu celălalt, glumesc, râd.

După jumătate de an de la această întâlnire, continuare…

Cum îmi voi petrece ziua de 12.12.12

Având în vedere că opt civilizaţii diferite au prezis că în această zi va avea loc sfârşitul lumii – nu, nu glumesc, am văzut eu la TV un documentar serios – cea mai fermă pe poziţie fiind civilizaţia maiaşă, apoi nu ştiu ce filosof sau om de ştiinţă ori matematician, nu mai ştiu exact ce era el, că mai aţipeam din când în când, care se droga ca să-şi expandeze conştiinţa (cel mai sigur mijloc să iei contact şi cu extratereştrii, de altfel, extratereştrii care şi ei îţi vor da avertismente serioase pe subiectul ăsta) şi care calculase habar n-am ce, dar desenase un grafic care demonstra cumva că s-a terminat cu noi, deşi în opinia mea erau doar nişte linii colorate pe o planşă, dar mă rog, apoi nu ştiu ce civilizaţie chineză… în fine, de ce să mint, n-am rezistat până la sfârşit. Continuare…

Am fost plătită să te omor

Bună, tu nu mă cunoşti. Dar eu te cunosc. Ştiu cine eşti, unde locuieşti şi ce faci. Ba chiar s-ar putea ca în acest moment să te privesc şi să te văd cum stai în faţa computerului şi citeşti acest text. Ieri te-am urmărit pe stradă, iar tu nici măcar n-ai observat. Îţi cunosc rutina zilnică, apucăturile, obiceiurile, ritualurile, prietenii, cunoştinţele şi rudele. Ştiu de unde iei autobuzul dimineaţa şi unde îţi bei cafeaua, ţi-am virusat computerul şi ştiu la ce situri porno te uiţi, îţi cunosc preferinţele sexuale şi ştiu ce te excită. Apropo, ar trebui să-i spui iubitei tale. Iar comentariul meu personal este că nu-i frumos deloc. Ştiu ce ţi-ai cumpărat acum câteva zile dintr-un magazin şi ce ai de gând să faci la anul. O alegere excelentă, apropo, vacanţa în Maldive! Nu am fost niciodată acolo, dar cred că în vara viitoare dacă ar fi fost să ajungi vreodată acolo, ai fi avut parte de o distracţie pe cinste. Continuare…

Nimeni nu-mi poate lua moartea

Îmi pot pierde familia. Se poate întâmpla. Să zicem că într-o zi se află cu toţii într-o maşină şi maşina intră într-o altă maşină. Sau se află cu toţii într-o casă la munte pe o creastă de deal, alunecă terenul, iar zidurile se prăbuşesc precum nişte cărţi de joc şi-i prind sub ele. Sau nu, nu, am un scenariu mult mai bun. Pleacă cu maşina şi deodată au pană, sau ceva e în neregulă, de exemplu se opreşte motorul. Ies din maşină să vadă ce s-a întâmplat. Se află la o margine de şosea, în pădure. A doua zi sînt găsiţi cu toţii morţi, sfâşiaţi în bucăţi, atârnând în copaci. Monstrul judeţului respectiv i-a găsit şi i-a mâncat. Nu se poate dovedi nimic, doar portretul robot al făptaşului este agăţat peste tot: are cap de ţap, corp doar piele şi os, alungit, cu ţepi de arici pe spinare, labe de urs şi coadă de purcel. Vedeţi dumneavoastră, e un răufăcător cunoscut. Continuare…

Cum am fost crescută de lupi

Mama a considerat mereu că un copil trebuie să înveţe din propriile experienţe, aşa că s-a dus în pădure cu mine în burtă, a găsit o prăpastie şi a născut acolo. A tăiat cordonul ombilical, apoi mi-a zis: “De acum eşti pe cont propriu. Tot ce am putut face eu pentru tine, a fost deja făcut. Timp de nouă luni am muncit la tine ca să ai două mâini şi două picioare, un cap şi o inimă. Viitorul tău depinde doar de tine. Singurul lucru pe care am să ţi-l spun este că nu e frumos să te scobeşti în nas şi că tacâmurile se aşează la masă dinspre farfurie în afară, astfel că primul trebuie aşezat cuţitul pentru felul principal, el fiind ultimul tacâm care va fi folosit. Deasupra farfuriei se aşează furculiţa şi linguriţa pentru desert. Coada furculiţei trebuie să fie spre stânga, iar a linguriţei spre dreapta.”
 
Apoi s-a răsucit şi a plecat.

Continuarea aici: http://atelier.liternet.ro/articol/12404/Simona-Cratel/Cum-am-fost-crescuta-de-lupi.html

“Ultima bacterie de pe pământ”

Când m-au răpit extratereştrii, mi-au spus “Nu-ţi fă griji, în tine trăieşte o mică bacterie pe care o studiem de mult, aşa că a trebuit să te luăm şi pe tine odată cu ea. Bacteria ai contractat-o în autobuzul 168, de la bărbatul care stătea în stânga ta.”
“Tânărul în geacă kaki?”
“Nu, nu, cel cu şapcă şi palton.”

Am tăcut un moment. Nu văzusem un astfel de bărbat. Dar se pare că el se aflase acolo, iar eu luasem această bacterie de la el.
“Poate încurc zilele, asta a fost ieri sau alaltăieri?”
“Ăăăăă… stai să vedem ce scrie aici.”

Mai departe aici: http://atelier.liternet.ro/articol/12371/Simona-Cratel/Ultima-bacterie-de-pe-pamant.html

“iheartmoni”

“Monica P. se prezintă aşa pe facebook: Bună, sînt o fată cu picioarele pe pământ, 1,75, 60 kg, păr lung şi ochi albaştri, care ştie ce vrea de la viaţă şi sînt mult mai matură decât cei 15 ani pe care-i am, aşa că nu încerca să faci pe şmecherul cu mine, că nu îţi merge. Numele meu este Monica, dar spune-mi Moni, sau Mon, sau Vulpiţa, cum mă numesc prietenii. Iubesc muzica (cânt cu fiecare ocazie pe care o am, la petrecerile de familie, la aniversări, la onomastici şi toată lumea este entuziasmată de talentul meu), iubesc filmul, moda (cheltuiesc o grămadă de bani pe haine şi îmi place să mă ţin la curent cu tot ce e nou), ador să citesc (sper să scriu în curând o carte), dar mai ales să scriu pe blog şi sper ca într-o zi să ajung o actriţă faimoasă.” http://atelier.liternet.ro/articol/12283/Simona-Cratel/iheartmoni.html

soare…

… nisip şi apă, patruzeci de grade, valuri, oameni în costume de baie, prosoape de plajă, saltele, umbrele şi bere la ora zece, noi prieteni, broaşte ţestoase, pisici de hrănit printre mese, motan alb pe plajă, familie, râsete, glume, unele mai bune, altele mai proaste, îngheţată de fistic cu bucăţi de fistic în ea peste gaufre, fericire nelimitată şi o carte bună, dar mai ales de găsit lucruri noi la care să speri (reţetă contra Burnout- Syndrom, la mine a funcţionat)

bucureşti şi simone

Dacă aş fi creştină, ceea ce teoretic mai sînt, deoarece nu m-am dus la nicio biserică să cer să-mi ia botezul înapoi, după moarte, în primele trei zile, ar însemna să mă plimb de colo-colo cu îngerul meu păzitor de mână şi să vizitez locuri importante din viaţa mea. Îngerul meu păzitor sper să arate ca Marcel Iureş dacă se poate, nu ştiu dacă este opţional, dar vă rog frumos, cine are inimă să refuze dorinţa unei femei bătrâne şi bolnave care tocmai a murit?

Deci, cum spuneam, îngerul meu păzitor mă va însoţi în diverse locuri în care au avut loc anumite evenimente din viaţa mea şi vom recapitula împreună, presupun, relele şi bunele laolaltă, poate pentru că le voi fi uitat până atunci de tot şi voi avea nevoie de o împrospătare a memoriei. Nu se ştie exact, nu s-a întors încă nimeni din morţi să spună cum a fost. Aşa că presupun că eu voi întreprinde o călătorie plăcută în timp cu domnul înger păzitor, care probabil va avea aripi ca în filme, aripi mari penoase şi albe complet să se asorteze cu roba cea albă lăptoasă din recuzită.

Dacă va fi pe-aşa, mai întâi voi poposi în apartamentul copilăriei mele din Drumul Taberei, la parter, nu dau adresa ca să evit pelerinajele colective şi altarele ad-hoc cu scrisori de dragoste şi scrisori de ameninţări, bombe şi atacatori sinucigaşi. Apartamentul în care am copilărit era şi mai este încă, nedemolându-l nimeni căci stă încă ţeapăn pe picioare, mic şi întunecos, o văgăună, o scorbură într-un copac, un cuib secret din care am plecat spre diferite destinaţii indispensabile. Dar mai întâi a fost maidanul din faţa blocului cu tufişuri de trandafiri şi iarbă şi florile de salcâm pe care le mâncam cum înfloreau, iar îngerul păzitor îmi va arăta ceva şi mă va întreba: uite, vezi? Iar eu voi spune văd.

Parcul Moghioroş unde frati-miu şi-a spart capul dându-se cu săniuţa de pe o movilă nu înaltă, da, domnule Înger Păzitor, mă duceţi şi acolo? Vreau să mai văd o dată faţa surprinsă a tatălui meu. Expresia aceea de pe faţa lui, încă tânăr. Ştrandul Drumul Taberei aşa cum era atunci, cu bunica întinsă la soare şi baia orbitoare de lumină. Îţi mai aminteşti cât de fericită erai? Iar eu o să-i răspund domnului Înger sigur că-mi amintesc. O perioadă fără pată pentru mine. Prima iubire, un văr care a stat o vreme în Bucureşti la bunică-mea înainte de a se face pădurar, pe care eu mi-l amintesc brunet cu ochi albaştri şi frumos, deşi habar n-am cum arăta, eu aveam doar 5 ani. Am stat pe genunchii lui şi l-am sărutat pe gură îndrăgostită.

Fată rea Simona, ţîţîţîţîţîţî, o să comenteze domnul Înger. Iar eu o să spun: Mă scuzaţi, domnule Înger, ce să facem, iubirea n-are vârstă şi nu ţine cont de nimic. Şi dacă pentru atât mă criticaţi, mai bine nu continuăm călătoria înspre viitor, căci s-ar putea să suferiţi un şoc îngeresc şi morala să vă fie profund zdruncinată. Iar el o să spună: nu eşti prima mea clientă, aşa că sînt trecut prin toate, uns cu toate alifiile şi nimic nu mă mai poate şoca pe lumea asta.

Vom merge mai departe atunci, în Nuferilor, până la Liceul de Artă, unde miroseau încăperile a uleiuri şi scârţâia parchetul. Poate vom privi o scenă în care ne aflam în atelierul domnului Grecu şi cu mânuşi în mână şi paltoanele pe noi beam ceai fierbinte ca să desenăm din nou. Poate domnul Înger mă da pune să asist din nou cum stăteam la vreo coadă uriaşă pentru o bucăţică de caşcaval sau pui sau pâine, cine ştie. Doar ca să pot compara.

Dar când vom călători prin Bucureşti, voi vedea presărate milioane de Simone ici colo, peste tot, Simone îndreptându-se, întorcându-se, aşteptând, urcându-se în tramvaie, în autobuze, în parcuri. Colţişoare de Bucureşti presărate cu prezenţa mea acolo, ţesute într-un con al amintirilor şi al faptelor petrecute, a efectelor şi cauzelor, a nenumăraţilor timpi întreţesuţi. Greşeli majore, fericiri minore, fericiri explozive, acoperişuri de blocuri, discoteci cu muzica la maxim, chipuri de oameni întâlnite, siluete, mâini, palme, degete. Cum vom putea vedea atâtea doar în trei zile, domnule Înger? Nu putem să o mai luăm odată cu viaţa, să trecem sistematic prin tot, analizând şi făcând noi scheme pe petice de hârtie, şi de data aceasta să omitem răul, nedreptatea şi ura? Să desenăm doar o hartă a fericirii, utopică, Bucureştiul care ar fi putu fi dacă.

bine, măi, mamă, toată viaţa ai fost antisemită şi acum la bătrâneţe îmi spui râzând că tac-tu era evreu?

deoarece prietena mea cea mai bună din copilărie era evreică, probabil echivalentul la openly gay în ziua de azi, când fata asta suna la mine, maică-mea începea să urle: iar te-a sunat evreica aia împuţită? Biata fată n-avea nume, era „evreica aia“, ba n-aveam voie la ea prea des pentru că era evreică şi cine ştie ce apucături au evreii ăştia, cine ştie ce obiceiuri, cine ştie cu ce mă infectează… ba când la 18 ani m-a lăsat cu ea la mare, a fost convinsă că de când am fost cu evreica aia la mare, am luat-o razna

si m-ai ntrebat, dintre toti copii ăia, eu trebuia să mă împrietenesc tocmai cu singura evreică? vrei s se creada si despre noi ca suntem evreice?

te-ai dat nemţoaică oricui te întreba sau nu te întreba, te-ai mândrit mereu că eşti nemţoaică, te-ai mândrit cu bunică-ta nemţoaică, deşi nu te-ai obosit să înveţi germana de la ea, ai povestit de câte ori ai avut ocazia cu lux de amănunte ce făceai cu bunică-ta, cum era ea, ce spunea, ce mânca, ce gândea, ce iubiţi avea, ai menţionat că era antisemită, în formularea ta fiind „avea ce avea cu evreii“, dar de ce nu mi-ai spus că avea un copil cu evreii pentru că era evreică?

când eu am presupus că bunică-miu era evreu, din cauza surorii tale care asta mi-a zis de nenumărate ori, tu ai negat categoric, când am scris un text despre familia noastră, nici tu nici maică-ta nu aţi sărit să mă corectaţi. Aţi sărit doar să negaţi cu toată vehemenţa că bunică-miu ar fi fost evreu. Nu, sub nicio formă, nu erau evrei, erau nemţi.

tatăl tatlui tau a murit tânăr pe front, iar bunică-ta a tăiat legătura cu restul familiei… “evreii ăia împuţiţi”?! Când te-am întrebat la ce i-a trebuit certificatul ăla de arian în timpul războiului, pe care ai recunoscut că i l-a obţinut şeful lui neamţ cu care lucra, din prietenie şi pentru că a vrut să-l salveze, ai spus doar că aşa, din cauza numelui. Mi-ai spus că ar fi fost împuşcat în Cişmigiu dacă nu ar fi avut acest certificat.

a trebuit să te întreb pentru a nu ştiu câta oară dar de ce nu mi-ai spus, ca să te aud cum, râzând ca o fetişcană suprinsă asupra faptului, îmi spui că erau probabil rusi. Ruşi de altă origine. „Ce origine?“, eu obosită. Iar tu „eh, evrei ruşi“, ca să încep eu să urlu, iar tu să râzi ca proasta. Bine măcar că mama tatălui meu nu te-a deranjat că era tătăroaică si ai numit-o mereu tătăroaica aia, desi la aspect arată mai degrabă din Mongolia cu ochii ăia oblici si pometii ăia si aspectul sălbatic, prea asiatic, iar cind te-am intrebat dacă ştii de la ea că e tătăroaică, mi-ai zis că nu, că oamenii nu vorbesc despre originile lor… cine ar face aşa ceva? cine e nebun destul?

ai un sertar cu secrete de familie, nu? Câte mai sînt acolo în afară de fratele pe care îl am pe undeva în România făcut de taică-miu cu o iubită şi pe care îl cheamă Tiberiu? De când te ştiu, mă faci să urlu.

Dar vreau să te întreb: se mai fac execuţii în Cişmigiu?

lecţie de sexologie pentru copii de zece ani

Dacă un bărbat şi o femeie se întâlnesc – de exemplu pe stradă, la o petrecere, într-un magazin, la film ori în orice altă situaţie, după imaginaţia fiecăruia – trebuie mai întâi să se gândească la o metodă de contracepţie. Dacă este urgent, un prezervativ este destul pentru moment, dar ideal ar fi ca femeia să ia pastile contraceptive, deoarece poate apărea o sarcină nedorită. Nimeni nu mai face sex ca să procreeze, să creşti un copil este greu, costisitor şi cere prea mult timp. Sexul este o formă de petrecere plăcută a timpului ca oricare alta, la fel cum este să mergi în parc, la pădure, la grătar sau la o piesă de teatru şi uneori poate fi la fel de interesant, bogat în informaţii şi întorsături de situaţie.

Aparatul reproductiv al bărbatului constă în testicule, căile spermatice, prostată, veziculele seminale şi penis. Probleme cele mai frecvente ale aparatului genital masculin sînt: cancer testicular, probleme erectile (impotenţă ori priapism), torsiunea de testicul, probleme ale regiunii scrotale, probleme legate de prepuţ (fimoza, parafimoza), hipospadiasul, criptorhidie, hernia inghinală, litiaza renală, chistul sebaceu, iar asta omiţându-le pe cele de origine infecţioasă pentru că m-am plictisit să transcriu de pe internet.

Aparatul reproductiv feminin este învăluit în mister, inimioare roz, ponei albi, norişori, poezioare tâmpiţele, este doar un zvon, ceva a cărui existenţă încă n-a fost dovedită. Okay, căutaţi singuri pe internet.

Mai înainte de toate, femeia şi bărbatul se sărută şi se mângâie unul pe celălalt. Din cauza aceasta, penisul bărbatului se măreşte şi devine tare. Acum poate fi introdus cu foarte mare grijă şi atenţie în vaginul femeii. În acest moment bărbatul şi femeia se simt uniţi şi ţipă de uimire, necrezându-şi ochilor ce li se întâmplă. O mulţime de sentimente extraordinare iau naştere în acest moment, dintr-o dată totul e plin de măreţie şi de sens, dintr-o dată amândoi au o revelaţie despre ce cântă poeţii în general şi pricep de ce există pe lume.

 Prin mângâiere continuă şi sărut, ca de asemenea prin mişcarea permanentă a penisului înainte şi înapoi în vagin, bărbatul şi femeia pot ajunge la orgasm. În cazul bărbatului asta înseamnă apariţia neaşteptată a unui lichid semitransparent care ţâşneşte din penis (zic neaşteptată pentru că el o să suţină că d eobicei poate toată noaptea), iar la femeie… ode şi omagii sincere pe blog, pe facebook ori chiar o actualizare a statusului pe twitter scris în goană, poate într-o gramatică săracă, încă în timpul actului. Poate fi ceva care să oscileze între trei puncte de reper: „tipu’ ăsta n-are nicio idee ce face”  „eh, merge cât de cât”, sau „wow”.

 Când procesul acesta complicat ia sfârşit, femeia şi bărbatul se îmbracă şi pleacă fiecare la treaba lui. Ei nu se mai mângâie şi nici nu se mai sărută şi penisul a fost scos la fel de delicat din vagin. Sentimentele extraordinare au dispărut, măreţia şi tot farmecul, iar poeziile niciunui poet nu mai au pic de sens. El vede că ea cam are celulită pe coapse, iar ea observă pentru prima oară că el e agramat. Se întreabă ce dracu’ au vrut unul de la altul. În acest moment, femeia şi bărbatul fug în direcţii diferite. Se numeşte depresie postcoitală.

Publicat la: http://atelier.liternet.ro/articol/12158/Simona-Cratel/Lectie-de-sexologie-pentru-copii-de-zece-ani.html

dog lady suicide

Curând fac patruzeci de ani, mai în august, aşa, ceea ce n-ar fi nimic deosebit, toată lumea face 40 la un moment dat, dar partea absurdă, de neînţeles, de neimaginat, este că mă simt mai tânără şi mai fericită ca niciodată. Poate că sufăr de sindromul Benjamin Button şi merg înapoi măcar psihologic, însă mă simt mai uşoară ca niciodată. De aceea spun că de-abia aştept să împlinesc 60. Cu multă imaginaţie aş putea pune cap la cap o imagine idilică despre cum ar putea fi să ai 60. Idilică a la mine, stilul meu, nu kitschoasă, nu siropoasă, nu maniacală. Fără culori stridente, fără norişori, fără curcubee pompoase, fără cuvinte mari şi fără nimic din imaginarul isteric asociat cu fericirea de către unii.  Mai degrabă banalitate, austeritate şi linişte deplină. Aşa că presupun că la 60 nu îmi voi mai dori absolut nimic de la nimeni sau de la lumea înconjurătoare şi voi fi fericită cu acest mare, uriaş, disproporţionat nimic. Voi fi recunoscătoare: ha, nu mi-a întâmplat nimic de un an! Ce fericire! De un an de zile nu-mi mai doresc nimic! De o mulţime de timp nu m-a mai tulburat absolut nimic, n-a mai răzbătut până la mine absolut  nimic astfel că am putut exista, respira, gândi şi simţi. Ce o să fie la 80 nici măcar nu pot pretinde să pot şti, sînt convinsă că inimaginabilul pe pământ.  Presupun că o să zâmbesc de dimineaţa până seara, nu o să mai scot un cuvânt niciodată şi voi trăi undeva retrasă unde să nu întâlnesc pe absolut nimeni împreună cu multele mele pisici şi căţeii mei şi eventual o crescătorie de porumbei dacă toate animale astea nu se vor apuca să slujească lanţul trofic şi vor ceda utopiei de la mine din minte.

dragă mare iubire în sfârşit găsită

E adevărat că nu te-am văzut niciodată în viaţa mea şi nu ştiu cum îţi sună vocea, cum miroşi sau cine eşti în realitate, ori dacă ne potrivim sau ne înţelegem, dar te iubesc din toată inima şi asta pentru totdeauna. Pentru că pari atât de cool pe facebook. Vocea ta sună aşa cum mi-am dorit să sune vocea unei femei, şi fotografiile cu tine îmi arată că eşti femeia visurilor mele. Mai ales alea cu tine de la distanţă, să nu ţi se vadă bine chipul. Chiar nu înţeleg de ce faci un lucru atât de crud, să nu pui fotografii cu tine de aproape sau din faţă, încep să cred că tu nu mă iubeşti. Încep să cred că tu chiar nu mă vrei, dar mi-este greu să cred că vorbeşti serios. Ştiu că mă aştepţi şi visezi la mine în secret, că tot ce pui pe wall e pentru mine, ştiu că de fapt în fiecare zi te trezeşti cu mine în gând aşteptând să intri on-line ca să mă găseşti acolo.

Poate că nu ne-am întâlnit niciodată, dar iubirea noastră e mai presus de asta, iubirea noastră învinge totul, vei vedea. Iubirea noastră e ca în filme, despre asta plâng fetele pe bloguri, da, despre o mare dragoste ca a noastră. Ştiu că vrei să pretinzi că eşti măritată şi că ai un copil, dar te iau cu amândoi. Vom trăi cu toţii pe un norişor roz de catifea, vom arunca cu flori înspre cer şi zilnic vom da drumul la 1.000 de baloane colorate. Nu? Nu vrei baloane? Vrei fluturi? Bine, o mie de fluturi coloraţi. Îi voi creşte în cotlonul întunecat al minţii mele unde cresc şi iubirea pentru tine, legată de un scaun şi îngrăşând-o cu forţa ca pe gâştele pentru foie gras, doar că pe ei îi voi înmulţi momindu-i cu Bach şi Chopin şi apoi suflându-le praf de stele pe aripi. De unde voi lua praf de stele? Nu te preocupa de asta. Eu pot orice. Sînt un descurcăreţ. Iubirea pentru tine îmi va da aripi.

Te iubesc anume pentru că eşti atât de frumoasă, mai frumoasă decât orice femeie reală este, eşti de o inteligenţă atât de ascuţită încât numai un bărbat mai poate fi aşa, îţi iubesc ironiile şi glumele şi felul în care mă ignori în fiecare zi prefăcându-te că nu mă iubeşti înapoi, că nu te interesează de mine, când pretinzi că dai un like la vreo poză de-a mea e doar din întâmplare, sau că pun eu ce-ţi place ţie şi doar de-aia. Ştiu că mă iubeşti şi tu la fel de mult şi că te gândeşti la mine când faci dragoste noaptea cu soţul tău, şi că ai vrea să-mi dăruieşti câţiva copii, unul blond cu ochi albaştri, unul brunet cu ochi verzi şi unul şaten cu-n ochi albastru şi unul negru. Îi vom numi: ini mini mo. Sau cum vrei tu.

cum să duceţi o căsnicie încununată de succes cu un vărsător. ghid practic. pagina întâi din cele 20.000 care urmează

Mai înainte de toate, trebuie să ştiţi că vărsătorul are întotdeauna dreptate. Nu încercaţi în zadar să purtaţi discuţii în contradictoriu cu el, doar daţi din cap în semn de aprobare, spuneţi, da, da, da, sigur, aşa e, bineînţeles, în timp ce îl priviţi cu admiraţie, apoi duceţi-vă şi faceţi treburile ca voi. Oricum n-o să observe nici dacă pui o pancartă.

Apoi, să fie clar, el le ştie pe toate pur şi simplu, poate face absolut toate lucrurile de pe lumea asta cu aceeaşi perfecţiune izbitoare şi strălucitoare cu care face fiecare mic lucru neimportant pe care e obligat deja să-l facă pe lumea asta, iar dacă tu nu observi, este pur şi simplu pentru că eşti un diletant. Aşa că mai bine laudă fiecare mic lucru, foloseşte multe atribute şi adjective, ridică-i o statuie, dar neapărat din aur şi dacă puteţi să puneţi şi spoturi luminoase din toate direcţiile, atunci el va înţelege în sfârşit cât de recunoscător sînteţi că există în viaţa dumneavoastră, cum îi recunoaşteţi valoare inestimabilă pe acest pământ şi veţi fi astfel feriţi de orice furie nejustificată chiar şi pentru mai mult de o oră. Asiguraţi-vă că după aceea aveţi bilet de avion, de tren sau căşti pe urechi.

Orice atinge el este deosebit de important şi măreţ şi ar putea face mult mai bine decât dumneavoastră orice lucru, deci doar acceptă ca pe un adevăr evident când îţi aminteşte asta. Încă o dată: admiră-l, arată-i că este unic pe lume şi universul ar face implozie fără el. Nu uitaţi, dezveliţi o statuie în fiecare seară pentru el, căci fire sensibilă, ar putea fi lezat iremediabil de nepăsarea cu care aţi putea uita să-i şlefuiţi statuia înainte de inaugurarea zilnică sau dacă i-o prezentaţi pe aceeaşi în fiecare zi. Totul trebuie să fie impecabil, nu uitaţi să vă pregătiţi un discurs laudativ în timp ce el vă ignoră uitându-se la televizor dând de pe un post pe altul întrucât toate sînt prostii pentru el. Dar dacă dă peste un film romantic, el, un suflet cu totul predispus spre emoţii adânci, fugiţi şi aduceţi-i şerveţele. Sau doar fugiţi.

Într-o căsnicie cu un vărsător, trebuie să vă amintesc că va avea cel puţin un hobby. Dacă nu va fi un joc de noroc puteţi să spuneţi că aţi avut noroc, aşa că o să fie un joc de cărţi, sau fotografie, sau eu mai ştiu ce, ceva care o să-l ţină departe de casă până noaptea târziu regulat, iar dumneavoastră nu aveţi voie să întrebaţi unde a fost, de ce sau cu cine şi încercaţi să-l daţi afară din casă cât mai rar. E o fiinţă fragilă, după cum spuneam. Are nevoie de libertate, de iubire necondiţionată şi supunere absolută. Dacă nu sînteţi gata să-l recunoaşteţi drept zeu, ce mai vreţi de la el? Zeu, geniu, deschizător de drumuri, explorator înfocat, muză şi minune a lumii.

Vărsătorul are un farmec personal ieşit din comun, şi, după cum bine se ştie, sînt cei mai buni amanţi, aşa că va considera asta destul pentru orice altceva, ca suplinire a oricăror altor calităţi, şi doar stând acolo pe canapea, e mulţumit şi ar trebui să fiţi şi dumneavoastră. Doar sorbiţi-l din ochi şi daţi mereu din cap în semn că da, da, da, da, da la absolut orice. Evitaţi orice confruntare că oricum e zadarnică şi lucrurile se vor petrece doar cum vrea el. Când se întoarce cu spatele, luaţi-vă revanşa, că oricum n-ar observa nici dacă aţi plăti un avion să iasă cu un banner în plină zi şi să survoleze deasupra capului lui.

Când îşi împarte în stânga şi-n dreapta poruncile cu maiestate deplină, ca orice dictator, zâmbiţi şi aşteptaţi mai întâi să iasă pe uşă ca să faceţi ce vreţi, dar nu uitaţi să aranjaţi în aşa fel ca lucrurile să pară că s-au petrecut cum vrea el. Pentru el aparenţele sînt îndeajuns. Şi pentru că are o inimă cu adevărat mare, dezveliţi-i şi un bust din bronz în hol. Nu aveţi idee cât de mult o să însemne asta pentru o fiinţă atât de uşor impresionabilă cum este el, deşi o să vă mustre că nu v-aţi gândit la asta mai de mult. O să vă bată prieteneşte pe umăr şi o să vă critice doar pe jumătate în ziua aia. Iar acum nu vă obrăzniciţi, că vărsătorul e un suflet sensibil şi deosebit, nu-l îngreunaţi cu prezenţa. Hai, destul pe ziua de azi, pe loc repaus.

miracol

Dimineaţa era crudă, adâncită în spaţiu, verdele tăia adânc în umbră. Când mi-am pus o dorinţă, mi-am spus aşa: fie lumină.

În penumbra moale, macroscopic viaţa-ncepea. Viu în ascunziş, cu o mie de vieţi şi trilioane de ochi, umed, aducător de foşnet. Peste tot picură viaţa.

M-am trezit hrănindu-mă din verde. Un imens verde. Ca un cer inversat. Mărunţit de infinite detalii. Ca un cer cu păsări terestre, care nu ştiu să zboare, lipite de cerul lor solid, hrănindu-se din infinitul cel verde.

Apoi soarele s-a strecurat tiptil, făcându-şi loc printre plante. A început timid, cu o lumină slabă. În jur sclipeau infinite diamante. Faţete nebănuite atunci se aflau. Jucăuş printre frunze, soarele se făcea că se strecoară. Tiptil, ca un hoţ, răsfăţându-se printre ramuri. Mângâind ce-i cădea la îndemână. Plin de tandreţe.

Aşa că am ieşit din trilioane de tunele subterane, invadând lumina. În verde, în umed, în cer inversat. Cu miliardele mele detalii.

M-am târât pe firul uscat, mai aproape de soare, mai aproape. Iubit timid, fără curaj: soare printre copacii lin legănaţi de vânt. Vânt de dimineaţă. Un vânt venit de departe. Numele lui rostit peste tot. Toţi îl numesc, toţi îl cheamă: Ssssssssssîîîîîîîî….

 Doar eu, cer răsturnat, iar el, adiere vie de sud.

http://issuu.com/orasul/docs/r-bmd-06?mode=window&backgroundColor=%23222222

(paginile 64, 65, 66)

interviu cu mine însămi

Mă numesc Simona Cratel şi sînt dependentă de scris. Ultimele pagini pe care le-am scris au fost cele cinci pagini dintr-o piesă de teatru acum câteva zile.

Este vorba de o adicţie care durează de 9 ani, alternată cu perioade de o lună ori două în care am reuşit să mă abţin, ca apoi să cad din nou pradă vechilor obiceiuri.

Ai simţit vreodată că ai fi în stare să pui capăt acestui viciu? Da, sigur. La început scriam câteva pagini pe zi, în zilele bune doar 5, în zilele rele între 10 şi 20. În timp am reuşit să reduc cantitatea, ca în prezent să scriu o pagină în 15 minute pe săptămână, ori 5 pagini în jumătate de oră pe săptămână. În ultimii trei ani am înţeles că trebuie să iau măsuri drastice, dar înainte de asta mă aflam în plin proces de negare a faptului că aveam nevoie urgentă de ajutor.

Te-au enervat prietenii sau rudele când ţi-au criticat scrisul? Da, m-au enervat rău de tot. Prietenii mi-au spus des că am scris destul şi că e nevoie să mă opresc, dar m-am supărat pe ei şi i-am evitat, nu le-am mai răspuns la mailuri ori la telefon. Rudele au încercat să intervină ajungând la ameninţări de genul că îmi vor confisca computerul, pixurile, creioanele, caietele, creionul de ochi, rujul, oglinda, stratul de praf de pe mobilă, au orice alt obiect care ajută la imprimarea prin vreun mijloc al unor cuvinte pe o suprafaţă. În adincul sufletului am ştiut că au dreptate şi m-am ruşinat şi mai tare.

Te-ai simţit vreodată prost sau vinovată datorită adicţiei tale? Da, amândouă,şi prost şi vinovată, mai ales când am scris în faţa fiului meu ori a soţului, când mi-am neglijat obligaţiile sau programările, ori am dat prea puţină atenţie celor din familia mea. Nu numai o dată, când fiul meu avea nevoie de ajutor cu temele de la şcoală, m-a găsit în comă literară şi nu m-a putut trezi din ea. Dar mai ales mi-este ruşine că nu mă pot opri şi că orice caiet îmi face cu ochiul, pentru că “am nevoie” chipurile neapărat.

Deci continui deşi ştii că nu e bine pentru tine? Da, da, se poate formula în felul acesta. Imediat ce găsesc o scurtă pauză, un computer liber, nişte foi goale, un caiet, ba chiar şi ambalaj (odată am scris pe o cutie de lapte pentru că nu aveam altceva la îndemână, altădată pe bonurile de la un magazin într-un tren aglomerat), o masă (măcar pe pereţi m-am dezobişnuit în adolescenţă, când am dat primele semne că s-ar putea cândva să am probleme cu scrisul). Mă simt foarte rău când mă gândesc la asta, dar măcar am reuşit să mă opresc din scris texte scurte şi nu voi mai scrie decât romane, piese de teatru şi poate îmi încerc mâna chiar şi cu un scenariu de film.

renaştere

Oraşul în care-am renăscut era în ziua sa bună. Căutându-te pe străzi, prin marea de oameni care-l respirau în acea zi, m-am întrebat cum mai arăţi. Oraşul s-a schimbat. Tu trebuie să te fi schimbat. Sunt ochii tăi tot negri, mai e corpul tău cum era?

De câte ori se răsucea spre mine cineva, tresăream. Căci mă întrebam dacă n-ai putea fi tu. Când ne-am cunoscut, erai căsătorită. Ne-am văzut din întâmplare în faţă la Universitate. Erai posedată de foarte mulţi demoni, dubii şi frică, aşa că aveai nevoie permanentă de revalidare. De foarte multă revalidare. Poate că tu eşti spiritul oraşului, mă gândesc. Un duh aţâţat din adâncuri.

Când mai eram încă împreună mi-ai poruncit: „Fă-mi portretul!”. Iar eu ţi-am zis asta şi asta şi ailaltă. Iar tu ai exclamat: „Uimitor! De unde ştii?! De unde mă cunoşti?”. Iar eu am râs şi ţi-am mărturisit că n-am făcut altceva decât să mă descriu pe mine. „Sunt varianta ta masculină”, ţi-am spus. „Suntem la fel. Ne-a inventat Bucureştiul. Suntem amândoi copii lui Nichita.”

Mai am încă vie în memorie ziua în care ne-am scos lucrurile în stradă, imediat după cearta noastră: sentimente de preţ, memorii comune şi lucruri despre care credeam că nu mai avem nevoie. Lucruri de care chiar credeam că ne putem lipsi. Dragoste, bucurie, generozitate.

Dar… Gustul acelor zile, aroma lor senzaţională.

Muzica de atunci.

Prima noastră întâlnire.

Spune-mi, te-ai recăsătorit? Câţi soţi, iubiţi şi amanţi ai avut între timp? Câtă iubire ai risipit între timp? De câtă revalidare ai avut nevoie? Aşteptam, atunci de mult, autobuzul 90 la Universitate, când m-ai privit pierdută şi mi-ai spus: „Eşti pofta mea de viaţă regăsită. Cu tine mă simt vie”. Stăteam pe scări şi aşteptam să se mai golească.
Dar când ai plecat, ţi-ai luat şi demonii cu tine.

Spune-mi totuşi că încă mă cauţi. Că acum ştii cine eşti. Că te-ai reinventat. Că ai luat tot ce-i bun din trecut şi ai uitat tot răul. Căci sunt varianta ta masculină, spirit, duh, un secret ascuns sub pavaj, o non-existenţă reinventată.

(text vechi de câţiva ani, rescris)

Cum să torturezi un bărbat. Ghid practic

Mai înainte de toate aş vrea să explic pe înţelesul tuturor că şi bărbaţii sînt totuşi fiinţe. În ciuda aparenţelor, au sentimente, trăiri interioare, ba chiar s-a dovedit ştiinţific că pot avea şi experienţe asemănătoare empatiei. Studiile de laborator efectuate pe subiecţi aleşi din toate păturile sociale indică o oarecare înrudire cu femeile, deşi datele exacte în favoarea acestei teorii sînt în anumite locuri confuze. De aceea recomand multă precauţie şi chiar respect pentru obiectul pe care-l alegeţi pentru a experimenta ceea ce voi descrie mai jos.

Recomand să întrebaţi mai întâi subiectul implicat dacă suferă de vreo slăbiciune a inimii, greutăţi de respiraţie, tensiune mare, gânduri nefireşti, ori crede în lucruri care nu sînt reale, dacă vede şi aude lucruri care nu există. Problemele de sănătate fizică vă vor mâna spre moderaţie, iar cele de natură psihică spre excese. Mai ales atenţie dacă este supraponderal. Tot din studiile efectuate rezultă că masculii umani au o sensibilitate a pielii asemănătoare cu rudele lor mai evoluate, femeile, şi că reacţionează aproape identic la stimuli precum frigul sau căldura, ori atingerea pielii. Deci nu vă jucaţi cu focul. Un bărbat mort e o victimă mai puţin.

Este nevoie de sinceritate, respect, spirit de răspundere, stil, da, chiar şi stil, pentru că poate dinafară nu arată bine ceea ce faceţi, dar în sine lucrurile se simt minunat, şi trebuie să vă abţineţi de la comentarii vulgare sau prosteşti, dar nu în ultimul rând este cerută multă tandreţe. Da, tandreţe. Trebuie să simţiţi o profundă legătură cu persoana torturată, să aveţi sentimente delicate şi profunde, să simţiţi o infinită afecţiune pentru el, iar asta să fie ceea ce vă pune cu adevărat în mişcare.

a) Palme peste faţă. Aici trebuie să aveţi grijă să nu-i ardeţi o labă peste ureche din greşeală să-i spargeţi timpanul. Ori să-i rupeţi nasul. Sau să-i scoateţi ochii. Nici dinţii din gură. Foarte importantă aici este totuşi protecţia ochilor, pentru că folosesc la percepţia vizuală. Dezavantajul de a nu a poseda doi ochi în cap este evident pentru toată lumea. Neapărat doi, căci la mamiferele bipede, procesul de evoluţie a decis că doi sînt ceruţi pentru supravieţuire. Acest tratament este recomandat la orice oră din zi, înainte de serviciu, după serviciu, în timpului serviciului, în vizite la prieteni, la cinema, la petreceri, la teatru, practic oriunde.

b) Bătaia cu bătătorul de covoare. Bun, veţi spune că nu mai există aşa ceva. Să daţi în el cu aspiratorul nu e recomandabil. Luaţi un ciomag, o bâtă, făcăleţul, o bucată de lemn, o nuia, o prăjină, ce vreţi. În zona pieptului aceste lovituri trebuiesc aplicate cu grijă. Dacă obiectul pe care-l folosiţi cântăreşte mult, există pericolul să-i rupeţi coastele. Rinichii trebuie evitaţi, de asemenea testiculele, deşi puteţi să-i ardeţi lovituri cu palma peste ele. Totuşi nu vă repeziţi în ele cu ciomagul. Reprezintă o zonă delicată. Procedura este de recomandat să aibă loc în privat, ca să evitaţi efectele legii.

c) Umilirea. Scopul urmărit aici este reducerea bărbatului la ceva mic, murdar, urât, inferior, un animal sau mai degrabă un obiect. Deci asemănător rolului femeii în societatea actuală. Umilirea, batjocorirea trebuie să fie echivalentul psihic al durerilor fizice, deşi e neplăcut, pentru că în comparaţie cu situaţia când vedeţi cu ochii dumneavoastră vânătăile şi sângele în cazul loviturilor aplicate corpului, efectele cuvintelor nu le puteţi vedea cu ochiul liber şi atunci nu ştiţi cât de departe puteţi merge sau nu. De aceea recomand măsură pentru că unii pot suferi răni serioase psihice şi ar putea să nu-şi mai revină niciodată. Ceea ce nu mai e amuzant. De ce să dai în cineva care e deja la pământ? Avantajos ar fi că asta nu lasă cicatrice, iar încărcătura sexuală e mare. De exemplu, pe lângă tratamentul pur verbal, îl puteţi pune să poarte haine de femeie, să spele podelele cu limba, să gătească dezbrăcat (mai ales dacă lucrează cu ulei încins, satisfacţiile ar putea fi mari). Ideea este să înţeleagă că există exclusiv doar pentru a fi folosit pentru satisfacerea nevoilor persoanei dominante, aceea fiind dumneavoastră.

Semne că ceea ce faceţi a luat-o pe un drum greşit sau că trebuie să vă opriţi:

1. Nu mai are putere să ţipe
2. Vă spune „mama o făcea mai bine”
3. Nu se mai ridică de pe jos

Ca să fie clar programul zilei, şi să se petreacă totul de comun acord cu tot respectul cuvenit, daţi-i în fiecare dimineaţă să completeze acest formular:

“Paradisul e pustiu”

Primul lucru pe care l-a gândit a fost că stelele nu se văd la fel ca acasă.

Stelele păreau mult mai îndepărtate, într-un număr foarte mic faţă de puzderia de lumini cu care era obişnuită, şi chiar şi acestea şterse cumva, lumina lor abia răzbătând până la ea.

„Aici stelele mor”, a spus Iulia.

A privit-o fără să înţeleagă la ce folosea această remarcă.

Când stătea culcată pe plajă seara şi privea stele aproape stinse, printre palmieri, auzea vocea aceea nazală care chema la rugăciune: „Mare este Dumnezeu! Mare este Dumnezeu! Mare este Dumnezeu! Mărturisesc că nu există dumnezei în afară de Dumnezeu! Mărturisesc că nu există dumnezei în afară de Dumnezeu!”

Zburaseră peste deşert, peisajul acela redus la dune de nisip le păruse impresionant, dunele acelea care se întretăiau pe care Iulia încercase să le fixeze în cuvinte. Pentru ea, ca lucrurile să existe, trebuiau mai întâi încapsulate în concepte. Coborâseră din cer pe aeroportul păzit de tancuri şi soldaţi înarmaţi cu mitraliere pregătite pentru tragere. Dar să vorbească despre asta, Iulia nu a mai găsit aşa uşor cuvinte. Primele zile trecuseră fără revelaţii importante. Imediat după prima zi se instalase un ritual de vacanţă din care nu mai aveau de gând să iasă. Dormit, mâncat, zăcut pe plajă într-o stare de semi-conştienţă.

„Eşti fericit?”, l-a întrebat Iulia, care se îmbrăca pentru cină. Stătea cu spatele la el, privindu-se în oglindă în timp ce-şi închidea sutienul cu mâinile duse la spate. I-a prins privirea aceea de o seriozitate gravă în oglindă. Continuarea

de ziua soră-mii care n-a vorbit niciodată cu mine

Când mă plimbam cu ea în căruţ la 17 ani în Parcul Moghioroş, un domn m-a abordat crezând că e a mea şi mi-a oferit o sumă importanta să i-o vând. MI-a zis că sînt prea tânără să am un copil şi cel mai bine ar fi să i-l dau lui, că va avea mare grijă de el. Trebuia să iau banii şi să fug în lume. Puteam să plec în străinătate şi să o iau acolo de la zero cu banii aceia. Să fac facultatea acolo, cu o bursă pe care aş fi primit-o în mod sigur în acel moment, când erau uşile deschise celor din fostul bloc comunist, care pe vremea aia fugeau de persecuţie, acum vin să fure slujbele occidentalilor cinstiţi (sau să fure pur şi simplu şi să distrugă civilizaţia superioară indigenă). Sau trebuia să plec în acea croazieră la care încă visez, peste tot în lume dacă se poate, dar pe mare. Să văd doar de la distanţă continentele, eventual să cobor pentru câteva ore într-un orăşel exotic, de unde să achiziţionez ca amintire vreun şal şi o scoică uriaşă cu o formă care să mă uimească. Deşi nu ştiu dacă nu aş suferi de rău de mare, la fel cum sufăr de rău de maşină. Dacă n-ar fi trebuit să stau cu degetele încleştate de o pungă, lividă şi încercănată, urlând „opriţi să mă dau jos!“, ori să îl rog pe căpitan să facă pauză din jumătate în jumătate de oră, timp în care cineva să facă valurile să stea.

În loc de asta, de douăzeci şi trei de ani trăiesc înfuriată că nu vorbeşte cu mine. De ce nu vorbeşte cu mine, mă rog? Nu sînt destul de bună pentru ea? Nu sînt un partener de discuţie îndeajuns de bun? Crede că n-am avea despre ce discuta? Am putea vorbi despre Pokemon de exemplu, pentru că am un băiat de zece ani sînt bine informată în privinţa asta, şi cred că aş putea spune care este cel mai puternic, dacă mi se arată un set de cărţi. Aş putea fi Floink iar ea Nagelotz! Sau am putea vorbi despre Garfield, sînt un mare fan. Citesc benzile desenate şi mă tăvălesc de râs, nu oricum. „Sînt gras, leneş şi mândru de asta”, cine rezistă la aşa ceva? L-a primit acum de ziua ei pe Garfield ca moţunache. Stă cu el în braţe tot timpul şi vorbeşte cu el. Îl ia chiar şi afară cu ea la plimbare, dar într-o pungă, pentru că maică-mea i-a interzis să meargă cu el în braţe pe stradă. Şi eu vorbesc cu personaje care nu există, am avut din totdeauna prieteni imaginari, încă port conversaţii elaborate cu ei, şi am preferat tot timpul persoanele imaginare unora reale. Şi eu ţin în braţe lucruri care nu există, dar sînt mai bune decât realitatea, PENTRU CĂ sînt mai bune decât realitatea. Avem atâtea în comun.

Bun, primii douăzeci şi trei de ani de vorbit una cu alta, i-am ratat. M-a ţinut doar de mână pe stradă de câteva ori. N-ar fi fost mai bine s-o fi vândut?

http://atelier.liternet.ro/articol/11882/Simona-Cratel/De-ziua-sora-mii-care-n-a-vorbit-niciodata-cu-mine.html