Amorezului meu țăcănit de pe feisbuc

La Rosenheimer Platz era o fată de culoare în jur de 18 ani și era atât de frumoasă că n-am putut rezista să nu mă apropii de ea s-o studiez îndeaproape. Abia îi ajungeam până la umăr, probabil că s-a gândit uite-o și pe lesbianca asta nebună, dar jur că nu sunt, doar că eram în extaz că ceva așa frumos poate să existe, și cum am intrat amândouă deodată așa pe ușa metroului de suprafață, văd un arian d-ăsta care mă privea ca lovit de trăsnet cu ochii mari, roșu la față, părând în apogeul unei erecții și m-am gândit, doamne, bine că bărbații habar n-au ce e cu adevărat frumos și ce nu.

M-am așezat pe un scaun. Nu lângă bărbatul acela. Undeva departe de el. L-am înregistrat ca pe ceva ce nu mă interesează. Ca pe un omagiu al vieții către o femeie care curând face 43 de ani. Mă simt măgulită pentru scurt timp, dar nu îmi iau nmic esențial din bărbați având erecții la mine. Ca să fiu sinceră, nu iau de aici mai nimic. Dar să ajungem acum la tine, amorez țăcănit de pe feisbuc. Sigur că nu te vreau. Nu te cunosc. Nu te-am întâlnit niciodată. Nu am destulă imaginație pentru așa ceva. Nu am nicio părere despre tine. Nici despre cum arăți. Nu am un anumit gen de bărbați care îmi plac, sigur, am o reacție fizică la bărbați blonzi cu ochi albaștri, dar e doar de moment, iar în final îmi aleg bărbații după caracter. Deci nu are legătură cu tine. Viața mea reală este undeva înafara feisbucului. Nu iubesc bărbați pe feisbuc și cum a început vreunul să îmi cânte osanale i-am dat în cap și s-a potolit. Doar tu nu vrei să înțelegi.

M-am așezat pe un scaun și am privit lumea din jur. Primăvara încă nu a venit în adevăratul sens. Este încă frig, copacii nu au înfrunzit. Undeva pe o străduță am zărit totuși un pom în floare. Doar rațele se împerechează în apropierea lacului de lângă clădirea în care locuiesc, păsările își cântă cântecelele lor indecente în copaci și câte un domn prin trenuri are câte un puseu hormonal necontrolat. Primăvara stă cumva în aer, suspendată, în așteptare. Orașul acesta pe care eu îl iubesc, încă rece și gri, spre centru asaltat de turiști, majoritatea italieni, are încorporată primăvara drept promisiune solemnă. O promisiune de amor, de romantism nerușinat. De șoapte între îndrăgostiți care te fac să zâmbești în secret, prefăcându-te că nu auzi nimic.

Nu am mai aruncat absolut nicio privire spre arianul lovit de trăsnet din tren, habar n-am ce-a făcut după aia, unde a coborât sau cât timp a rămas lovit de trăsnet. Nu așa se încheagă relații amoroase. Tu ai o erecție, iar obiectul acesteia trebuie să se supună. Nu merge așa. Nu există varianta în care un domn te privește în tren și de aici iese o poveste de amor demnă de hollywood. Vreo căsătorie cu opt copii și casă la țară. Cu atât mai mult cu cât eu sunt o persoană foarte independentă și autosuficientă și nu sunt de avut sau controlat din nici un punct de vedere. Sunt ca o pisică. Dau doar când vreau și atât cât vreau, iar tu dacă ești mulțumit, să îți fie de bine. Dar trebuie să fii conștient că am viața mea independentă. Apoi poate că obiectul dorinței este deja căsătorit, are copil, are o casă de întreținut și problemele sale, habar nu ai nimic despre această persoană. Să te duci spre ea și să îi declari amor ar fi hărțuire. Nu iese nimic într-un tren. Nu iese nimic pe feisbuc. Oamenii nu sunt ca pe feisbuc. Un prieten mi-a spus că pe feisbuc par puternică. Că sunt ca superman, îmbrac un costum și devin supereroină. Superman în viața reală era un conțopist. Eu sunt o Hausfrau. Iată, mi-este greu să scriu fără fețele zâmbitoare de pe feisbuc. Ne-am deformat prea tare. Feisbucul ne face să credem că totul e real. Când nimic nu e  real.

Nu am privit nici spre fata de culoare. Am uitat instantaneu de ea. Mi-a ieșit din minte. M-am gândit la cărțile pe care le citesc. Una bine construită de un autor cu renume, care m-a scos din sărite rău de tot. M-am chinuit cu ea o lună. A tot construit și a tot construit și habar n-am de ce a scris cartea asta. Iar cealaltă, a unei nemțoaice, pentru care am căzut în extaz la prima pagină și mi-am spus da, așa da, prospețime, ceva de zis pe lumea asta, originalitate, un aer proaspăt, nu stătut, totul impecabil, ca apoi cartea să moară după câteva pagini… Nu știe să construiască.

Oare sunt femeile ca și cărțile? Există doar aceste două variante? Aici aș insera o față zâmbitoare, desigur. Sau mai este și o a treia variantă fericită în care se poate construi cu prospețime? Și oricum nu aș spune care variantă sunt eu sau dacă sunt una din astea. Când vine această experiență, când intervine? Când se pot îmbina? Când se ajunge la acest nivel? Apoi am coborât din metroul de suprafață și am coborât cu scara rulantă la metrou. M-am tot privit în oglindă. Cum fac femeile. Pe pereții stației sunt oglinzi mari exact în spatele scaunelor. Așa că cineva poate să stea pe scaun și tu să te privești în oglindă pe deasupra capului lui. Fără jenă. Analizându-te. Ai 43 de ani, ești încântată pentru scurtă vreme când se mai uită cineva la tine, cum mi-a spus un prieten, și sunt. Dar când spun nu pe un mediu precum feisbucul și nu-ul meu este ignorat, mi se face frică. Mă tem cu adevărat. Nu este nu. Nu nu a însemnat niciodată da. Nu a însemnat niciodată convinge-mă. Nu este nu. Iar când el nu încetează, nu reacționează la nu, frica mea sporește îngrozitor. Mă sperii, atât. Asta este tot ce obții. O femeie înfricoșată.

M-am așezat pe scaun la metrou, și era un panou de reclame unde stătea un citat care zicea ceva de genul că marele sport începe abia în momentul când încetează de mult să mai fie sănătos. Am râs și m-am gândit mai departe la cărțile pe care le citesc.

Ce am mai comis

De la mesaje gen: “Hai, papusha, nu te mai lua asha de in serios. Eşti doar o fata frumoasă şi deşteaptă care a făcut un copil. Miliarde ca tine.”, sau: “Esti stupida , anti culturala , daca traia comunismul acum erai Ana Pauker ridicola ! Pleaca cu prostiile tale mediocre si taranesti din lista mea”, apoi necunoscutul de pe feisbuc care mi-a scris ca ar trebui sa fiu violata, trecând prin ani de zile în care am fost hărțuită prin mail de o necunoscută sau necunoscut, dar părea femeie, toate comentariile oligofrene primite aici pe blog, toate înjurăturile de pe feisbuc, porcăriile sexuale prin mail, am tras concluzia că nu este așa de rentabil să scrii și am tras definitiv linie. Nu merită.

http://www.icr.ro/simonacratelro

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2015-2.html#6

Săptămâna trecută

Un interviu pe care mi l-a luat domnul Marius Dobrin, cu mențiunea că greșeala din titlu nu îmi aparține:

Marius Dobrin: Cuvântul sau imaginea? Într-o lume în care vizualul pare a acapara totul, cum e să perseverezi în a scrie?
Simona Cratel: Nu perseverez în a scrie, mai degrabă aş spune că nu am de ales. Asta îmi place să fac, deşi conceptul de „plăcut” e ceva foarte dubios în acest caz. Din asta îmi iau eu acea satisfacţie de care am nevoie ca să merg mai departe. Acel kick pe care alţii îl iau poate din droguri sau din sex sau din sporturi extreme. Este un punct culminant în viaţa mea personală când meşteresc la un mic text furios. Fac ceva ce nu pot şi de fiecare dată mă mir că am mai depăşit o graniţă personală. Caut încă un înlocuitor pentru asta. Dar ar însemna să încep să sar de pe clădiri sau vârful muntelui cu parapanta sau să mă arunc din avion fără paraşută ca să echivalez influxul de adrenalină. 

Continuareahttp://revistacultura.ro/nou/2014/03/a-hotara-asupra-propriei-vieti-este-o-idee-nebuneasca-pentru-cei-mai-multi/

Iar la LiterNet: http://atelier.liternet.ro/articol/14253/Simona-Cratel/O-poveste-simpla-cu-Corina.html

Ce am mai scris

Îţi plac pisicile?, m-a întrebat.
Îmi plac pisicile, am minţit. Nu-mi place mirosul de pisică, nu suport părul, iar felul lor de-a fi mă lasă rece. Sunt o persoană căreia îi plac câinii.

http://atelier.liternet.ro/articol/14126/Simona-Cratel/Nu-pleca-in-rai-de-unul-singur.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14160/Simona-Cratel/Sunt-o-femeie-cu-suflet-de-barbat-si-caut-un-barbat-cu-suflet-de-femeie.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14172/Simona-Cratel/Banca-din-fata-statuii-lui-Eminescu.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14188/Simona-Cratel/Barbati-din-autobuze-si-trenuri.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14205/Simona-Cratel/Luis-si-pisicile-de-apoi.html

Canibalismul începe c-un sărut

Stăteau în spaţiul dintre uşi. Vorbeau tare, mai ales ea. Femeia se comporta absurd şi nepotrivit. Nu era urâtă. Părul era cel mai frumos lucru la ea. Un blond greu de descris în cuvinte, cumva trezindu-ţi o foame, o senzaţie de plăcere. Mătasea aceea fină în care să-ţi înmoi faţa. Paltonul îi era desfăcut. Avea o rochie roşie, de un roşu aprins, de stofă groasă. Peste păr, în jurul gâtului, cu o neglijenţă studiată, un şal fin, pastelat şi lucios. Capetele îi atârnau peste piept, ajungându-i până la brâu. Poate era o strategie să ascundă că avea sâni mici. Continuare…

Wie ich von den Wölfen großgezogen wurde

(Korrekturen: Bertl Schreiner)

Meine Mutter dachte, dass ein Kind immer von seinen eigenen Erfahrungen lernen sollte. Sie trug mich in ihrem Bauch in den Wald hinein, fand ein Erdloch und brachte mich auf der Stelle zur Welt. Sie schnitt die Nabelschnur durch und sagte zu mir: „Ab jetzt bist du allein. Alles, was ich für dich machen konnte, habe ich getan. Neun Monate lang habe ich an dir gearbeitet, dass du zwei Hände, zwei Füße, einen Kopf und ein Herz besitzt. Deine Zukunft hängt nun von dir ab. Nur etwas möchte ich dir mit auf den Weg geben: Nasebohren ist nicht schön, und wenn du das Besteck auf dem Tisch ordnen willst, beginnst du am Rand des Tellers an.Über den Teller kommen Gäbelchen und Löffelchen für das Dessert.“

Als sie fertig war, drehte sie sich um und ging.

Sie hinterließ keine Adresse, weil sie dachte, falls ich zurück kommen wolle, würde ich den Weg alleine finden. Es hinge nur von mir ab, ob ich unbedingt nach Hause wolle.

Ich werde euch nicht erzählen, wie es für ein Neugeborenes war im Wald alleine zu sein. Von der angenehmen und nassen Dunkelheit, wurde ich in einen Sturm von Wahrnehmungen, Schatten und Geräuschen versetzt. Ich war so aufgeregt, dass ich nicht mal aufstehen konnte um den Weg aus dem Wald zu suchen und mir ein Zimmer in einem Hotel zu mieten, oder zur Polizei zu gehen. Ich konnte nur dasitzen und vor mich hin schreien. Anschließend rief ich nach dieser Hure, dass sie zurück kommen solle. Ich wollte in meiner Nase bohren, aber wenn jemand das will, muss er wissen, was eine Nase ist. Die Worte meiner Mutter hatten keinen Sinn. Irgendwie wusste ich,dass mein einziger Ausweg war zu schreien, also habe ich geschrien, bis jemand kam.

Plötzlich spürte ich etwas Nasses und Weiches auf meinem Körper und kurz danach entdeckte ich vor meinen Augen ein pelzumrahmtes Gesicht.

In den folgenden Jahren, musste ich mit vier Geschwistern um die Milch und die Liebe dieser Kreatur kämpfen. Lernte zu jagen, Tiere zu zerfleischen, und was man machen muss um irgendwann ein Alfa- Tier zu werden. Bald darauf hat sich zwischen uns eine typische Beziehung Mutter-Tochter entwickelt. Und obwohl sie dachte,dass Papa nur für mich bei ihr blieb, hat sie mir alles beigebracht was ich wissen musste: wie ich mich gegen gefährliche Begegnungen zu verteidigen. Welches mein Platz im Rudel war und wie ich ihn behalten sollte. Wie ich die Fährte anderer Tiere aufnehmen konnte , und was ich beachten musste,wenn ich den Urin von fremden Wölfen roch.

Aber ich war das einzige Jungtier, das bei ihnen blieb. Generationen von jungen Wölfen, die von zu Hause weg gingen und ihr eigenes Leben anfingen, wurden von mir beobachtet. Eines Tages, brachte mich die Wölfin an den Rand des Waldes und zeigte mir einen Fluss ohne Wasser, stillstehend und grau, und sagte mir: „Ab jetzt bist du allein. Neun Jahre lang habe ich dich gelehrt deine Füße, deine Hände, deinen Kopf und dein Herz zu benutzten. Deine Zukunft hängt nur von dir ab. Ein Letztes habe ich dir noch zu sagen: Wohin du auch gehst, du wirst immer gejagt werden. Und ich erinnere dich daran, dass du nicht bellen darfst, sondern nur im Schatten der Nacht heulen sollst. “

Als sie fertig war, drehte sie sich um und verließ mich.

Ich ging den versteinerten Fluss entlang, bis ich einen merkwürdigen Ort erreichte, viele übereinander gestapelte Höhlen sah und überrascht von tausenden Sternen war. Ich war noch nie so nah an den Sternen. Und wie ich so durch diese Stadt ging, traf ich auf eine merkwürdige Kreatur. Sie sah nicht so aus wie wir, Wölfe und hatte auch nicht unseren Mut. Das Wesen blieb stehen, sah mich still an und zeigte keine Neigung um sein Revier zu kämpfen. Es schien eher erschrocken. Ich kam ihm näher und knurrte es an. Doch da erfüllte mich ein eigenartiger Gedanke. Ich wusste dass ich mich irgendwann mit ihm paaren und Babys gebären würde, denen ich das Jagen beibringen konnte.

http://www.leselupe.de/lw/titel-Wie-ich-von-den-Woelfen-gro-gezogen-wurde-114777.htm