de ziua soră-mii care n-a vorbit niciodată cu mine

Când mă plimbam cu ea în căruţ la 17 ani în Parcul Moghioroş, un domn m-a abordat crezând că e a mea şi mi-a oferit o sumă importanta să i-o vând. MI-a zis că sînt prea tânără să am un copil şi cel mai bine ar fi să i-l dau lui, că va avea mare grijă de el. Trebuia să iau banii şi să fug în lume. Puteam să plec în străinătate şi să o iau acolo de la zero cu banii aceia. Să fac facultatea acolo, cu o bursă pe care aş fi primit-o în mod sigur în acel moment, când erau uşile deschise celor din fostul bloc comunist, care pe vremea aia fugeau de persecuţie, acum vin să fure slujbele occidentalilor cinstiţi (sau să fure pur şi simplu şi să distrugă civilizaţia superioară indigenă). Sau trebuia să plec în acea croazieră la care încă visez, peste tot în lume dacă se poate, dar pe mare. Să văd doar de la distanţă continentele, eventual să cobor pentru câteva ore într-un orăşel exotic, de unde să achiziţionez ca amintire vreun şal şi o scoică uriaşă cu o formă care să mă uimească. Deşi nu ştiu dacă nu aş suferi de rău de mare, la fel cum sufăr de rău de maşină. Dacă n-ar fi trebuit să stau cu degetele încleştate de o pungă, lividă şi încercănată, urlând „opriţi să mă dau jos!“, ori să îl rog pe căpitan să facă pauză din jumătate în jumătate de oră, timp în care cineva să facă valurile să stea.

În loc de asta, de douăzeci şi trei de ani trăiesc înfuriată că nu vorbeşte cu mine. De ce nu vorbeşte cu mine, mă rog? Nu sînt destul de bună pentru ea? Nu sînt un partener de discuţie îndeajuns de bun? Crede că n-am avea despre ce discuta? Am putea vorbi despre Pokemon de exemplu, pentru că am un băiat de zece ani sînt bine informată în privinţa asta, şi cred că aş putea spune care este cel mai puternic, dacă mi se arată un set de cărţi. Aş putea fi Floink iar ea Nagelotz! Sau am putea vorbi despre Garfield, sînt un mare fan. Citesc benzile desenate şi mă tăvălesc de râs, nu oricum. „Sînt gras, leneş şi mândru de asta”, cine rezistă la aşa ceva? L-a primit acum de ziua ei pe Garfield ca moţunache. Stă cu el în braţe tot timpul şi vorbeşte cu el. Îl ia chiar şi afară cu ea la plimbare, dar într-o pungă, pentru că maică-mea i-a interzis să meargă cu el în braţe pe stradă. Şi eu vorbesc cu personaje care nu există, am avut din totdeauna prieteni imaginari, încă port conversaţii elaborate cu ei, şi am preferat tot timpul persoanele imaginare unora reale. Şi eu ţin în braţe lucruri care nu există, dar sînt mai bune decât realitatea, PENTRU CĂ sînt mai bune decât realitatea. Avem atâtea în comun.

Bun, primii douăzeci şi trei de ani de vorbit una cu alta, i-am ratat. M-a ţinut doar de mână pe stradă de câteva ori. N-ar fi fost mai bine s-o fi vândut?

http://atelier.liternet.ro/articol/11882/Simona-Cratel/De-ziua-sora-mii-care-n-a-vorbit-niciodata-cu-mine.html

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s