Inimioară, inimioară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?

Intelectualizăm prea mult dragostea, până aceasta îşi pierde orice sens. Dragostea ajunge să fie ceva după care alergăm în permanenţă şi nu reuşim să găsim niciodată. Pare ceva abstract, în urma căruia alergăm cu limba scoasă până ne dăm duhul. Singurul scop a ajuns alergatul. Vorbitul, vorbele, valea plângerii după iubirea care nu mai vine. Cea mult aşteptată ca să dea scop în viaţă. Deşi aşteptarea a devenit scopul.

Când o găsim, avem grijă s-o distrugem. El/ea nu este niciodată îndeajuns de inteligent/ă, frumos/frumoasă, nu are destui bani, ori nu are casă, ori maică-sa locuieşte cu el/ea, sau n-are serviciu. Pentru că ne este de fapt frică să fim cu cineva, ne este frică să ne trezim în fiecare zi cu aceeaşi persoană, să fim obligaţi să găsim aceeaşi faţă atrăgătoare după nu ştiu câţi ani şi chiar şi atunci când s-a trezit cu 40 febră şi îi curg mucii de un cot sau i-a ieşit un furuncul pe nas. Cere prea mult efort din partea noastră. Ne cere să nu mai idealizăm pe nimeni, şi dacă nu ne mai este permis să idealizăm iubitul imaginar, Mult-Aşteptatul, nu ne mai putem idealiza nici pe noi. Şi pentru că înseamnă moartea celorlalte posibilităţi, ca în psihologie. Nu mai putem începe din nou şi din nou alte noi vieţi cu un nou partener care are potenţial de a fi „ideal”, ci trebuie să ne resemnăm cu „plictiseala” de acasă. Să găteşti împreună cu el, să dai cu aspiratorul, să îi speli chiloţii. Deodată măreţia a dispărut şi se reduce totul la o realitate plină de frustrări. Cel din pat e duşmanul care nu ne permite să ne culcăm cu toţi ceilalţi potenţiali parteneri care ne-ar putea transforma viaţa într-un film de la Hollywood şi asta doar dacă i-am lăsa, dacă duşmanul din pat s-ar căra odată. Mereu soţul vecinei e mai atrăgător, mai ales că e dat, în mod sigur el posedă un secret pentru veşnica fericire care nu se mai termină, aceea pe care ne-o promite ficţiunea şi care îţi zdruncină neuronii, dă cu ei de pământ, stoarce toţi hormonii fericirii din circumvoluţiuni cu fulgi cu tot. Că tot ce e nou e deosebit de excitant şi promiţător cu condiţia să nu depăşească limita de „nou”, să nu devină învechit şi perimat, un gadget care aparţine trecutului – căci nu? – trăim în vremuri care se scurg cu mare viteză şi trebuie să fim mereu pregătiţi pentru un upgrade!

Dragostea pare şi mai pierdută prin bălării cu cât e vorba despre o persoană care este de foarte multă vreme singură. Calităţile celui căutat depăşesc orice imaginaţie, deşi el o să se exprime diplomat şi aparent cu un bun simţ ieşit din comun, mai să-i plângi de milă. Dar trebuie doar să fii atent. Şi o să-ţi dai seama imediat că: potenţialul partener trebuie să fie un bun ascultător, să arate ca de pe podiumul de modă şi să fie inteligent precum Einstein. O, şi atent cu el/e până în cel mai mic detaliu şi să nu uităm, erotismul/potenţa întruchipată. Dragostea e din ce în ce mai abstractă pentru astfel de persoane. Şi întâlnesc asta la ambele sexe, bărbaţi de cincizeci de ani care pretind că singurătatea nu este auto-impusă, nu este o hotărâre benevolă, pentru că aşa vor ei, ci sînt doar nişte victime. „Nu mai sînt femei bune pe lumea asta.” Dacă ai binevoi tu să te desparţi de bărbat, doar că ştie că nu te vei despărţi de bărbat, că de-aia îţi şi propune. Dacă ai fi fost singură ai fi fost prea grasă, prea nu ştiu cum şi proastă pe deasupra. Dar când îi întrebi cum a decurs întâlnirea de sâmbătă, îţi vor răspunde: „I-am făcut repede vânt, că nu era de mine.” Te zgârii pe ochi în timp ce afli câte defecte avea biata femeie, de ajungi să crezi că s-a întâlnit cu un monstru de pe fundul mării, o dihanie ne-mai-văzută, şi îţi dai seama că acest bărbat din faţa ta nu a făcut altceva decât să caute pretexte ca să fie singur în continuare. Frica de a fi respins, de a nu fi ei înşişi persoana care pretind că sînt, căci pentru un partener trebuie să te mai şi ridici la înălţime, trebuie să faci eforturi, uneori să te schimbi. Să faci sacrificii. Ca la copil, pe care mulţi îl privesc ca pe un obiect de decor care le va înfrumuseţa viaţa, nu înţeleg că un copil nu este o persoană căreia îi dau viaţă, ci o persoană căreia îi dau viaţa lor.

Trebuie să treci prin multe, uneori prin probe de foc în care îţi zguduie lumea din ţâţâni, dar ce contează, dacă există mereu divorţul? E uşor să divorţezi. E extraordinar de uşor să divorţezi. Să rămâi căsătorit e mai greu. Sigur că pretinzi de la relaţia cu partenerul de viaţă să fie perfectă şi fără probleme ori obstacole, deşi nicio relaţie din viaţa ta nu a decurs în felul acesta. Cu părinţii, cu prietenii, cu colegii de serviciu şi cu oricine altcineva, greutăţile au apărut întotdeauna şi vor veni neîncetat. Dar de la acea marea iubire pe care o aştepţi pretinzi perfecţiunea. Ea este o compensaţie pentru toate celelalte relaţii distruse sau care se clatină, sau care nu sînt aşa cum ne-am dori. Ea este o compensaţie cerească pentru toate suferinţele tale. Iar ea trebuie să cadă din cer. Să se scoboare de pe ecran şi să te ia de mână şi să-ţi spună că te iubeşte numai pe tine, că întotdeauna ai fost doar tu, că te-a aşteptat toată viaţa şi că acum toate visele tale se vor împlini. Ca într-un film de la Hollywood.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s