“Nelly” de Simona Cratel

De fiecare dată când ieşeam din casă, trebuia înainte de toate să mă uit dacă nu cumva e pe alee. În cazul în care uitam să mă uit de la geam, făceam o scurtă pauză jos în holul blocului, apoi deschideam uşa cu precauţie. Ajunsă în stradă mă mai uitam o dată în dreapta şi în stânga, acum că vedeam până în capăt. Abia după aceea mă simţeam liberă să mă îndrept înspre unde mă îndreptam. Dar chiar şi atunci, nu fără să-mi sară inima din loc din când.

Cu toate acestea, am fost muşcată de vreo cinci ori. Fi-miu a fost muşcat de vreo 3 ori. El s-a învăţat repede s-o ia la goană cu viteza luminii ca să nu mai poată fi prins. O poveste demnă de Forest Gump. Ultima oară când a mai apucat Nelly să-l capseze a fost pe spaţiul verde de lângă micul lac care se află lângă clădirea noastră. El s-a împiedicat şi a căzut cu nasul în iarbă, aşa că nu a mai apucat să se arunce în apă, cum intenţiona. Băieţii vecinei de vis-a-vis au fost muşcaţi şi ei. Cel mare a trebuit să fie dus la spital pentru că a căzut cu capul de cutia poştală în timp ce era muşcat. De fapt, toţi copii din clădirea noastră au fost muşcaţi măcar o dată. Toţi adulţii cu care am vorbit pe subiectul ăsta au fost muşcaţi.

Dar Nelly nu era agresivă doar cu oamenii, ci şi cu ceilalţi câini. Mă temeam foarte tare pentru mica mea potaie pe care o numesc „Prinţesa” pentru că este ieşit din comun de sclifosită şi de răsfăţată şi are aerele corespunzătoare. Cum să o muşte Nelly pe căţeluşa mea delicată şi fragilă? Când ieşeam cu ea afară, eram speriată ca de bombe să nu cumva să dau peste Nelly din greşeală. Dacă o vedeam de la distanţă, îmi luam căţeluşa în braţe şi fugeam mâncând pământul. Ocoleam pe te miri unde şi rămâneam perioade de timp considerabile departe de propria casă, cât să fiu sigură că a trecut Nelly, că s-a cărat din zonă.

Nelly nu mergea singură pe stradă, evident. Stăpâna ei era o doamnă în vârstă, cam la 75-80, care se deplasa în cadru şi care mă întreba de câte ori mă întâlnea pe neaşteptate, adică mă lua prin surprindere în timp ce eu stăteam stană de piatră cu Nelly dând cercuri în jurul meu, mă întreba dacă sînt nouă aici în clădire, că nu m-a mai văzut niciodată. O rugam să îşi ţină căţeaua în lesă. Ea îmi promitea asta, şi cu paşi de melc, încerca s-o prindă pe Nelly care mă mârâia şi dădea să facă mişcarea decisivă. Toată operaţiunea dura uneori şi douăzeci de minute, timp în care încercam să mă menţin calmă. Până la urmă o prindea şi o dojenea cu vocea ei tremurată că să-i fie ruşine ce fată rea este. O dată când trebuia să ajung la o programare şi m-a văzut nervoasă, mi-a zis să dau cu şutu’ în ea. Că dacă dau cu şutu’ în ea pleacă.

Bineînţeles că doamna în cauză avea hârtie de la poliţie să îşi ţină câinele în lesă că altfel îi va fi confiscat. Fusese reclamată de mulţi. Chiar dacă doamna era o bătrânică neajutorată cu păr alb care nu mai părea în deplinătatea facultăţilor mintale, iar Nelly doar un pomeranian, vânătăile rămâneau vânătăi, iar spaima rămânea spaimă. Cu toate acestea, ea mergea în cadru, iar căţeaua liberă lângă ea, împărţind mârâituri, muşcături şi teroare în tot cartierul. Eu şi cu fi-miu, în cele mai neaşteptate situaţii, aveam ca glumă preferată evocarea regulată a existenţei acestei mici bestii: „Ce-ar fi să apară acum Nelly?” Şi începeam să ţipăm amândoi. La munte, chiar şi la mare în Turcia, fi-miu se mai apuca în cele mai plăcute momente să mă trezească la realitate: „Imaginează-ţi că apare acum Nelly de după colţ. Ce ai face?” Sau inventa scenarii despre feluri cât mai bestiale în care ar putea fi omorâtă Nelly. Că o călca un elefant, că se prăbuşea un avion peste ea, că un rechin o înghiţea. Uneori ajungea să spună la restaurant, în vizită, la doctor, sau mai ştiu eu unde, doar atât: „Nelly!”, privindu-mă cu ochii întredeschişi, uşor răutăcios, pentru că ştia exact care e reacţia. Şi amândoi începeam să râdem în hohote, dar nu fără tresărirea aceea de spaimă adiacentă. Doar era vorba de Nelly, regina absolută care răspândea spaimă pe strada noastră.

Singura oară când mi-a sărit cu adevărat muştarul a fost când m-am întâlnit cu ea în tunelul care duce pe sub gară în partea cealaltă a oraşului. Eu îmi aveam prinţesa în lesă, iar doamna venea încet-încet ajutându-se de cadru. Nelly mergea în faţa ei, ţoc-ţoc, pe lăbuţele pufoase. Am făcut roată împrejur să o iau la goană, dar potaia de Nelly a fost mai rapidă şi s-a repezit la mica mea prinţesă, care doarme sub plapuma mea, lipită de mine şi care primeşte dimineaţa cârnat şi o ceaşcă de lapte. Care are hăinuţe pentru orice ocazie. Pe care o cocoloşim de parcă ar fi un bebeluş care are nevoie permanent de protecţie. Am tras un ţipăt când am văzut ce se întâmplă şi până m-am aplecat eu să-mi ridic odorul în braţe, erau deja încleştate în luptă şi mi-a luat ceva timp până să pot s-o ridic. Când am ridicat-o, prinţesa mea o avea pe Nelly în gură, ţinând-o atât de strâns de gât, încât le-am ridicat pe amândouă şi doar când a devenit prea grea să o ţină în gură i-a dat drumul. Nelly s-a făcut extraplată pe asfalt. Am crezut că a murit, dar s-a ridicat şi clătinându-se pe picioare, jumulită, s-a dus spre stăpân-sa. Eu urlam deja la acea femeie că e inadmisibilă şi că nu există nicio scuză, în timp ce ea îmi îndruga ceva ce n-auzeam.

Înainte de Crăciun, am văzut-o de la distanţă pe acea doamnă cu cadrul ei cu care se deplasa şi am început să urlu isterică lui fi-miu să fugim pe altă parte. L-am tot întrebat: „O vezi pe Nelly? O vezi pe Nelly?” El: „Nu, nu, nu.”  Eu: „Unde o fi, curva aia împuţită? Unde se ascunde? Pe unde ne ia prin surprindere?” Dar Nelly nu era. Era doar doamna cu cadrul, împreună cu o persoană tânără. O văzusem des cu o altă femeie în vârstă de la scara vecină, iar la un moment dat când acea persoană nu mai dorise să se întâlnească cu ea, doamna lui Nelly se aşeza pe cadru în faţa scării, iar Nelly făcea ţanţoşă legea pe stradă. Ore în şir. Oamenii se opreau să se certe cu ea, căci eu o priveam de la geam în timp ce stăteam în faţa computerului şi scriam, şi îmi dădeam seama câtă viaţă socială avea, chiar dacă nu într-un sens pozitiv. Altfel nu i-ar fi vorbit nimeni. Ar fi fost invizibilă, moartă înainte de termen, doar o femeie foarte în vârstă, care nu se ţinea nici măcar bine pentru vârsta ei. Fără nimeni. Mulţi din prietenii ei trebuie să fi murit, rudele trebuie s-o fi uitat-o, copii cu slujbele, în cazul în care avea copii. Fără partener de viaţă, cine ştie când o fi murit dacă o fi avut vreunul.

Dar să revin la perioada de dinainte de Revelion despre care vorbesc. Chiar cu o zi înainte de a se termina anul, când coboram treptele cu fi-miu să mergem spre tren, mi-a sărit inima din piept văzând femeia din spate şi am zbierat la fi-miu: „Atenţie la Nelly! Vezi unde e Nelly!”, dar nu era. Am trecut pe lângă femeie, ea mi-a aruncat un zâmbet care m-a făcut să mă gândesc că nu e deloc senilă cum vrea să pară de obicei, cu acea recunoaştere în privire inconfundabilă. Ştia cu exactitate cine sînt, ştia tot ce se întâmplă. Mi-a zâmbit peste umăr, în timp ce noi am depăşit-o. Mi-a privit căţeaua care era ca de obicei în lesă şi a murmurat ceva spre ea care conţinea cuvântul „dulce”. Era însoţită de aceeaşi tânără pe care o mai văzusem cu ea.

Peste câteva zile am aflat că acea tânără era angajată să o însoţească în permanenţă, iar Nelly se afla într-un oraş învecinat la altcineva. Fi-miu a zis: „Cumva e trist, mama, pentru că ne făcea viaţa mai interesantă. Cum o să mergem acum pur şi simplu pe stradă? N-o să fie plictisitor?” Dar ceea ce mă uimea cel mai tare este că cineva o găsise pe Nelly dulce şi o primise la el în casă.

This entry was posted in proză.

One comment on ““Nelly” de Simona Cratel

  1. Laura says:

    asadar, fiecare gaseste ceva bun in altcineva🙂.
    si, in plus, catelusa poate ca prelua sugestia neputintelor stapanei si, nestiind sa le fixeze si sa si le rezolve🙂 psihanalitic, se descurca si ea cum putea..
    cred ca la noul stapan, catelusa se comporta diferit.
    ca parabola, fiecare lucru isi are necesitatea sa, orice stare – hamul sau ..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s