„Podul” de Simona Cratel

Mâna pe geamul rece, cerul, dragostea. Sebastian spune: „Te rog ia cârpa şi şterge oglinda de-afară”. Pe geam intră un val de aer îngheţat. Ea scoate braţul şi cu mişcări concentrice încearcă să şteargă mizeria. „Mulţumesc”, zice bărbatul. „Foarte bine.” Dani se apleacă şi mai insistă un pic. Frigul a încrustat acolo mici formaţiuni de gheaţă, pe care degetele ei roşii, amorţite, devenite insensibile, sunt incapabile să le înlăture. Oglinda arată exact ca la-nceput.

„Lasă. E foarte bine.”, o consolează Sebastian.

Apasă din nou pe buton. Geamul se ridică.

E foarte bine. Gândul îi zboară la Tim.

A pregătit mâncarea cu noaptea în cap, s-a trezit când toţi dormeau, s-a strecurat în bucătărie şi şi-a văzut de treabă. A făcut totul automat, pe jumătate adormită. I-a intrat oricum prea tare în reflex. N-ar mai şti să facă altceva. Redusă la o funcţie. Speră doar ca Tim să nu dea iama în prăjitura din frigider când se întoarce de la şcoală. A făcut chiar şi un pic de curăţenie în dimineaţa aceasta. A apucat şi asta.

Se îndreaptă spre ultimele case din oraş. Albe, curate, de o curăţenie aseptică. Străzile adunând casele de-a lungul liniei lor drepte, încolonându-le milităreşte. Ordine care oglindeşte o stare a ei interioară. O nevoie. Dani are o prietenă aici. Eşuează să-şi amintească numele ei. A cunoscut-o la una din întâlnirile părinţilor de la şcoală. Cum de nu-şi aminteşte cum o cheamă…? Poate Mathilda sau Anne…

Copacii pe lângă care trec vor începe în câteva luni să înfrunzească. În câteva luni locul acesta va arăta de nerecunoscut. Abundenţa de verde. Coroanele grele ale copacilor, florile sălbatice de margine vor îmbrăca scheletul auster al existenţei acestui oraş aducând bucuria luxurioasă a verii.

Aşteaptă încolonaţi în trafic. În faţa lor se află o furgonetă albastru turcoaz pe care scrie „Mister Softee”, iar imediat sub această inscripţie, „Available for birthday, parties, school functions, etc.” Pare o reclamă la un pedofil, zice Sebastian. Două îngheţate stilizate, uriaşe şi avertizarea „watch for children”. Exact, watch for children. La radio se anunţă că pe autostrada pe care se află ei aleargă un viţel rătăcit. O motocicletă trece în goană, o fată cu păr lung, castaniu, lucios, care poartă o pereche de pantofi sport negri cu flori mici roz întoarce capul pentru o secundă spre ea.

O priveşte absentă la rândul său, apoi îşi răsuceşte capul să înregistreze amorţită oraşul pe care-l cunoaşte. Casele. În faţă, Podul, mai înalt decât tot ce-i în jur. Un pod înalt, pe doisprezece piloni care se unesc în arce gotice, tronând în depărtare. Autostrada care trece pe sub el duce spre Mittelring. Face legătura dintre Ayling şi Westring scurtând accesul şi uşurând traficul din zonă. Vizibil din aproape orice punct te-ai afla, ridicându-se peste pădurea din nord, mai înalt decât toate clădirile, mai impozant decât turnul bisericii catolice. O construcţie care taie respiraţia.

Deodată, Daniela observă ceva pe Pod.

„Sebastian”, spune, şi-i aşează o mână pe braţ. „Sebastian”. Îşi încleştează degetele pe braţul lui. „Priveşte!”

„Unde?”

Un bărbat într-o haină neagră cu gluga pe cap, constată Sebastian. Ei, şi? Doar stă, privind în jos. O siluetă aplecată peste balustradă. Felul în care se ţine de balustradă. Înţelege unde bate Dani, ce anume vrea să zică. „Tu şi presimţirile tale. Încetează.”.

„Sebastian!”

Bărbatul a trecut un picior peste balustradă. Poate că presimţirile Danielei nu sînt nerealiste. Se simte lovit în creştetul capului. Nu-i vine să creadă că asta i se întâmplă tocmai lui, sau că aşa ceva e măcar posibil în această zi tihnită, în care oamenii sînt electrizaţi de sosirea sărbătorilor, preocupaţi de ultimele cumpărături şi împachetarea ultimilor cadouri. Nu-i vine să creadă, nu are cum să fie real. Poate fi ca într-un film. Deodată se simte observându-se pe sine din afară, ca un martor neutru al vieţii altcuiva. Ah, da, bărbatul acesta între două vârste, solid, cu chelie şi burtă, cu aspectul său care inspiră încredere şi stabilitate, femeia de lângă el căreia îi spune nevastă, cu mult mai tânără. Hotărârea nu îi ia mult. Virează spre Offengarning, ieşirea cea mai apropiată de pe autostradă, ca să ajungă la capătul podului cât mai repede.

Conduce alarmat. Simte agitaţia femeii de lângă el, n-ar vrea s-o dezamăgească. Vrea să-i demonstreze pentru a nu ştiu câta oară cum este el. Că este aşa cum îi tot repetă că este.

Ajunge în parcarea de la piciorul Podului.

Parchează lângă un Volkswagen Lupo, unica maşină din parcare. Un drum mic de pământ duce spre scară. Încep să alerge amândoi. Totul se petrece rapid.

Pe treptele superioare ale scării, două femei urcă sporovăind între ele, fără să ştie nimic despre ce se întâmplă. Podul are 100 de metri. Dani a citit asta cândva pe placa de marmură care comemorează inaugurarea. Pe care a văzut-o de atâtea ori când s-a plimbat prin zonă, tratând-o cu un semi-dezinteres prietenos. Strigă spre aceste necunoscute să facă ceva: un bărbat intenţionează să se arunce de pe pod. Să se grăbească. Să alerge la el. Să vorbească cu el. Să-l oprească. Ele reacţionează prin confuzie şi dezorientare.

În acest timp, Irina vine din nord, apropiindu-se de pod. Părul ei blond cenuşiu este proaspăt şamponat. Poartă o bluză nouă, gri deschis, cu câţiva nasturi spre guler. Poartă perechea de cercei de platină. Fusta i s-a ridicat şi i-a descoperit genunchii, alunecând uşor în sus pe pulpe. Genunchi mici, albi, îmbrăcaţi în dresul subţire. I se pare că vede câteva pete roşii pe piciorul ei stâng, dar îşi şopteşte: taci, taci, taci. Când schimbă vitezele, brăţările de la mâna dreaptă scot un clinchet scurt.

Podul arată impresionant, îşi spune Irina încercând să se distragă de la gândurile sale cu prezenţa atotputernică a acestuia. Priveşte spre el cu admiraţie. Arcele gotice uriaşe, stâlpii de susţinere, cărămida roşie în care este îmbrăcat. Roşu, roşu, roşu…. Taci. Frumos oraş, gândeşte Irina. Deşi nu sunt sigură că aş vrea să locuiesc aici.

Apoi:

Inspiraţie bruscă, adâncă. Şuieratul propriei inspiraţii. Un uşor geamăt. Scos de ea?! Ea a scos sunetul ăla?!

Bufnetul obiectului căzut pe capotă.

Şocul fizic.

Piedica din drum. Peste care maşina trece. Obiectul alunecat de pe capotă.

Ce?

Un pachet i-a căzut de sus, de pe pod. Un pachet, o încărcătură, un balot de ceva. Frânează. Totul în subdiviziuni de secundă.

Îşi desface centura de siguranţă. Iese din maşină.

Priveşte sub maşină, indiferentă la trafic.

Maşinile din spate au frânat brusc şi chiar dacă scrâşnetele scoase de frâne schelălăie încă în aerul îngheţat, ea are senzaţia că liniştea îi rupe timpanele. Perechi de ochi privesc din spatele geamurilor. Ecoul frânelor persistă ca un abur. Într-o linişte nefirească. Ea scoate sunetele acestea?! Ea face aşa?

Un bărbat şi o femeie vin spre ea, alergând.

Femeia se opreşte şi în mod neaşteptat, o îmbrăţişează. O strânge şi mai tare când ea încearcă să se desprindă din îmbrăţişare. De ce face asta?

Dani, când o priveşte în ochi pe cea pe care o îmbrăţişează, nu vede tristeţe. Caută mai departe în acei ochi, dar n-o găseşte. Vede doar o pojghiţă de neutralitate. O pereche de ochi inexpresivi. Dani îşi spune: e în stare de şoc.

„Am omorât un om”, rosteşte calm Irina.

„Nu, nu ai omorât nici un om”, îi şopteşte cealaltă. „Din contră, acest bărbat aproape că te-a omorât pe tine. O secundă mai târziu, ar fi aterizat pe parbriz. Te-ar fi ucis. Te-ar fi strivit. Te-ar fi zdrobit.”

Irina îşi priveşte maşina distrusă. Sub ea, trupul bărbatului, care abia mai poate fi numit trup. Căci este prăbuşit în sine. Haina cea neagră păstrează totul la un loc. Arată ca un mic, plat, pachet negru. Nu se vede nici un pic de sânge. Nici măcar o picătură de sânge. Nu, roşu nu. Roşul lipseşte.

„Am ucis un bărbat.”

„Nu… nu… nu….!”

Irina o priveşte ciudat.

E frig, îi şopteşte Dani pe tonul ăla care-o enervează. Simte nevoia s-o liniştească, s-o facă să revină la stăpânirea de sine, să înceteze cu isteria aceasta insuportabilă. Ar vrea s-o facă să-şi controleze stările. Până una alta, Dani o trage după ea în maşină. Maşina sub care există bărbatul-pachet. Irina îşi aprinde o ţigară. O lasă pe cealaltă să îi ia mâna.

După primul fum, încearcă să zică ceva potrivit, dar nu gândeşte decât: am… omorât… un om. Am omorât un om. Emoţia pe care o simte străina trebuie oglindită cumva şi de către ea. Asta cere momentul. Situaţia. Dar înăuntrul ei nu găseşte decât linişte, indiferenţă, răceală. Am omorât un om.

Sebastian se află la zece metri distanţă de ele, discutând cu cineva dintr-una din maşinile oprite, explicând cu gesturi largi, interlocutorul făcând observaţii neauzite.

Se aude maşina salvării. Sirena poliţiei. Sunete ascuţite, ameninţătoare, în liniştea dimineţii de dinainte de Crăciun. Dani îi strânge mâna, şoptind cuvintele acelea fără sens. Despre tristeţe, moarte, viaţă. Mâna aceea.

Cerul este gri, apăsător, observă Irina.

Poate va ninge.

De obicei, în orăşelele acestea mici împrăştiate peste tot, cel mai înalt punct este turnul bisericii, pe care-l poţi vedea din orice loc te-ai afla. Tronează peste oraş ca un semn al exclamării. Dar la noi, cel mai înalt e Podul.

Roman scris in urmă cu aproape 5 ani şi apărut abia acum ca E-book, continuarea la: http://www.equivalences.org/editions/prose/simona-cratel-podul.pdf

This entry was posted in Roman.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s