Poveste tâmpită cu doi idioţi

Când l-am întâlnit, am scris un text. Uneori fac asta, recurg la realitate când n-am chef de nimic. L-am văzut în textul meu cum face un gest din nou şi din nou şi gestul acesta îmi place. Pentru că aşa face unul care scrie cu personajele sale, le pune să facă ce vrea. Din nou şi din nou. În afară că în realitate se uita de la distanţă la mine surprinzător de direct pentru un şvab, cum aveam să aflu mai târziu, deşi întâi am crezut că e bavarez, apoi am crezut că e din altă ţară şi apoi n-am mai vrut să ştiu, dar mă tot forţa să aflu. Personajul de la mine din text îmi întindea mâna aşa cum a făcut-o omul din realitate, dar din nou şi din nou, pentru că gestul ăla a avut ceva atât de hotărât şi definitiv de parcă mi-ar fi oferit ceva ce nu pot să refuz şi nu am dreptul. Personajul din textul meu şi-a văzut apoi de drum, pentru că i-am oferit o alegere. Dar omul din realitate, iar aici intră mereu sistemul meu de apărare în funcţiune, pentru că dacă i se pune cuiva pata pe mine după o viaţă de căutări devin profund suspicioasă, n-a mai luat în calcul capacitatea omului de a alege. Pentru el n-a mai existat alegere. Continuare…

This entry was posted in Amor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s