“Paris” de Simona Cratel

(1)Am fost în Paris prima oară în 1997, chiar în ziua în care a murit prințesa Diana. Apoi am fost când în Tailanda a avut loc tsunami-ul, în 2004. Eu am vrut în Phuket în loc de Paris, dar soţul meu s-a opus. Cam aşa a funcționat viaţa mea şi până acum. Soţul mi-a spus că atrag mereu întâmplări ciudate şi că mie mi se întâmplă mereu ceva dacă mă lasă pe cont propriu. Statistic vorbind, este amuzant şi nu neadevărat.

Am ajuns după o călătorie obositoare de 8 ore. Mai ales pentru mine, să stau în maşină atâta timp, a fost o tortură. Dar mă uitam cum doarme căţeluşa pe bancheta din spate şi îmi aminteam că merită. Când am făcut o scurtă oprire într-o parcare din Franţa, m-a izbit mirosul de soc. Dacă nu citeam, priveam picăturile de ploaie izbindu-se de parbriz, în goană, pe autostradă.

Când am ajuns la hotelul nostru din Place d’Italie, mă simţeam deja foarte rău. Tremuram, aveam viziunea aceea de tunel, ca atunci când te afli în pragul colapsului.

Ne-am luat în posesie camera, care, spre şocul nostru, era foarte mică. În momentul în care o rezervasem, eu nu mă uitasem si la dimensiunile ei. Alesesem hotelul pentru că avea foarte multe comentarii pozitive pe booking.com. Abia aveam loc sa ne strecurăm pe lângă pat, să deschidem o valiză peste care trebuia să facem pasul mare. Dar faptul că era totul modern şi foarte curat, diminua furia pe care o simţeam. Nu aveam idee cine le dăduse autorizaţie ăstora să închirieze un astfel de spaţiu claustrofob.

Afară încă ploua, dar am luat-o spre Place d’Italie şi apoi spre centrul Parisului pe jos, nu înainte ca eu să-mi iau în fugă un Burger şi o cafea de la MacDonald. Acesta a fost primul lucru pe care l-am mâncat eu în Paris şi a fost atât de scârbos, că îmi venea în permanenţă să vomit. Când am luat o gură din cafea, mi-am ars tot cerul gurii. Am scos capacul să se răcească şi am mers mai departe cu cafeaua în mână, aşa că s-a vărsat peste marginile paharului şi m-a ars pe degete.

Am ajuns la Notre Dame. Am aşteptat afară ca băiatul şi soţul meu să viziteze. Era foarte rece. Nu mai ploua. Căţeluşa tremura din toate încheieturile. M-am așezat şi am strâns-o la piept pe sub haină, încercând în zadar să o încălzesc. Nu a încetat să tremure până am plecat de acolo.

Am luat-o pe străzi fără țintă. Ne era foame, lista de restaurante luate de pe tripadvisor nu indica nimic în zonă, aşa că am intrat la nimereală într-un bistro. Am deschis cartea de bucate şi văzând preţurile, mi-am spus că n-are ce să fie greşit. Nu?! Abia în momentul în care chelnerul ne-a așezat în față nişte tacâmuri ieftine şi uzate şi nişte dreptunghiuri de hârtie uşor mototolite, refolosite probabil, am simţit că o iau razna. Eram epuizată, moartă de foame, prima mea zi în Paris. După primul pahar de vin prost dar la suprapreț, viaţa a devenit însă suportabilă. Chiar am reuşit să zâmbesc chelnerului care a venit cu cartofi congelaţi ordinari pe farfurie şi nişte fripturi mediocre.

Când am văzut că la nota de plată exorbitantă în raport cu ce avusesem în faţă, soţul mai lasă şi bacşiş, am simţit că o iau razna din nou, dar mi-am spus să dau drumul, să nu mă mai gândesc.

Am parcurs drumul spre hotel bine dispuşi. Se înseninase, ieşise şi soarele. Oamenii bine îmbrăcaţi care treceau pe lângă noi contribuiau la binele general, oameni dichisiţi, şic, cu feţe vesele, multe femei prea elegante sau chiar excentrice. Apoi dădeai peste un cerşetor într-o stare groaznică şi reveneai pe pământ. Cerșetorii, aveam să constat, sunt mult mai rău decât cei din Germania. În Germania sunt mai bine îmbrăcaţi şi mai curaţi. Cineva le dă haine, undeva, ei fac un duş. Aici par a fi complet lăsaţi la mâna soartei cei mai mulţi dintre ei. Strigă după tine Madame un Monsieur … Foarte multe creţe pe stradă, acolo aş trece neobservată. Mi-a trecut prin cap că cine a trăit o vreme în Paris, probabil că nu mai poate trăi în altă parte. Şi nu neapărat de prea mult bine, dar oraşul are ceva unic. Chiar dacă nu pot spune ce.

(2)Despre oraşul acesta spune ceva câinele meu. Trage în toate direcţiile, priveşte înspăimântată în toate direcţiile. A dat total în psihoză.  Sub tălpile noastre duduie metroul de parcă ar fi cutremur, gurile de aerisire ale metroului o înspăimântă, gurile de aer condiţionat din magazine şi restaurante, la nivelul pavajului, o bagă de-a dreptul în boală. Oraşul acesta suprapopulat, nebun, zgomotos, o face varză. Şi pe mine la fel. Pot spune asta cu siguranţă, mai ales după ce am făcut cunoştinţă cu metroul. În metroul parizian atragi probabil mai multe priviri pline de ură dacă ai un câine în braţe decât dacă ai fi travestit. Cel puţin aşa a zis soţul meu. Căţeaua mea în orice caz nu mai ştie ce să creadă despre lumea în care trăim.

Este deja a doua zi. Am luat micul dejun într-o patiserie din Place d’Italie. Cafea, quiche cu brânză. Mi-am ars toată gura cu el. Era încălzit prea tare, iar mie îmi era prea foame.

(3) Ne-am trezit, ne-am spălat, pieptănat, îmbrăcat frumos şi ne-am prezentat în Place d’Italie pe o terasă. Eu am mâncat omletă şi croasant. Căţeluşa a privit de sub masă trecătorii. În metrou, acelaşi coşmar. Labirintul acesta de tunele înguste mirositoare şi deprimante mă termină de fiecare dată. Oamenii merg ca nişte nebuni furibunzi într-un marş forţat de colo-colo, ai senzaţia că stai tuturor în drum. Ţi se face frică. Încerci să te integrezi în torentul uman, dar te costă nişte neuroni. Nu aş rezista aici mai mult de jumătate de an fără să mă îmbolnăvesc de nervi. Stresul din jur, poluarea sonoră sunt uriaşe, violente, copleşitoare. Oraşul iubirii pe dracu’. Mai degrabă oraşul bolilor de nervi…!

Uneori la metrou se suprapun anunţurile prin megafon. Adică urletele prin megafon. Eşti anunţat din nou şi din nou să nu îţi laşi bagajele nesupravegheate, să ai grijă la hoţii de buzunare şi dacă vezi vreun bagaj suspect, să anunţi. Iar asta ţi se spune în trei limbi. Sau chiar mai multe.

(4) Am început să vizităm atracţiile turistice, turnul Eiffel exercită o atracție deosebită pentru băiatul meu. Dar nu s-a putut urca în el. Este o coadă uriaşă. Am mâncat clătite nefăcute în parcul din faţă, am făcut fotografii, apoi am plecat spre alte ţinte de interes pentru băiat. La o intersecţie, când aşteptam să se facă verde, un bărbat care semăna foarte tare cu actorul din „Vinyl” mi-a rânjit cu toţi dinţii. Mă privea aşa amorezat, că nici n-am avut timp să mă simt flatată de atâta şoc. Primul lucru m-am gândit ce mai e şi cu nebunul acesta şi ce dracu’ vede la mine. Purta un pardesiu bej peste cămaşă şi pantaloni de costum. Avea coama aia neagră, pielea măslinie şi ochi negri. Momentul a luat sfârșit neplăcut când fiu-meu s-a răsucit spre mine şi mi s-a adresat cu „mama”. Am traversat, iar bărbatul a intrat în curtea unei clădiri impozante, înconjurată de un gard din fier forjat şi nu am apucat să văd dacă era ambasadă sau ce era, că mă apucase timiditatea, dar mi-a ajuns să văd cum l-a salutat portarul, cum s-a îndoit din mijloc cu elan, privindu-l cu frică. Mi-am zis: Să fiu a dracu’!!! Când îmi refac viaţa îmi iau un preşedinte, ce să mă mai încurc? De ce să fii modest dacă poţi să ţinteşti sus?!

Ne-am urcat în metrou. Am căutat undeva pe lângă Sacre Coeur un restaurant de pe tripadvisor dar deschidea abia la 7. Iar eram lăsaţi la mâna soartei. Am luat-o la întâmplare până am ajuns pe o stradă unde toată lumea era de culoare, bărbaţi arabi şi de alte naţii stăteau pe margine şi ne şopteau câte ceva, unii ne întindeau telefoane. Majoritatea oamenilor care treceau în grabă pe lângă noi arătau îngrozitor. Ni s-a făcut frică şi am grăbit pasul.

Într-o singură zi am văzut doi oameni care nu-şi puteau coordona mișcările, abia îşi țineau echilibrul, sub influenţa a ceva, şi totuşi nu miroseau a alcool, iar unul în metrou m-a călcat atât de rău pe picior că abia m-am abţinut să nu gem. În acest oraş neprietenos cu câinii, am văzut cerşetori români bătându-se pe stradă. Trântindu-se unul pe altul la pământ, dându-şi pumni în mutră, dându-şi în cap cu obiecte. La Arcul de Triumf am văzut românii cu alba neagra pe o străduță mai încolo. E prea zgomot, e prea mult haos, prea multă nebunie.

La Sacre Coeur am avut un moment de bine când un negru cu o chitară a cântat Like diamonds in the sky.

Am intrat la nimereală într-un restaurant şi uitându-mă în meniu la preţurile foarte mari, mi-am zis că aici chiar că nu avem cum să dăm greş. Eu mi-am luat picioare de broască pe care a trebuit să pun mult sos Tabasco de scârboase ce erau, şi nişte brânză. Băieţii au avut un fel de gulaş de vită pe care a trebuit să-l termin eu. Vinul a fost însă bun. Când a venit cu nota de plată, chelneriţa a făcut greșeala să întrebe cum a fost mâncarea, iar băieţii au fost sinceri. Eu am încercat să o dreg, spunându-i că gustul de afumătură al cărnii de vită a fost interesant. Iar ea a făcut ochii mari spunând că acesta e un comentariu… interesant. Deci arseseră şi mâncarea când o aduseseră, gustul acela nu era deloc intenţionat.

(5) Zilele următoare au fost mai bune. Ne-am mai obişnuit cu oraşul. Am umblat peste tot. Am mâncat şi la un restaurant bun şi am plecat de acolo ameţiţi de vin de calitate, euforici de nu ne mai încăpeam în propriile haine, promiţându-ne să venim să locuim aici un an, sau chiar doi, încântaţi de oraş. Asta a durat desigur până ne-am trezit şi am spus că oraşul nu este totuşi de noi, băiatul spunând că în nici un caz de el. Am intrat în biserica Saint-Germain-Des-Pres, unde în 2004 soţul meu mi-a jurat că mă va iubi pentru totdeauna, până când moartea ne va despărţi, iar când a venit rândul meu, am spus că este iraţional să jur aşa ceva. Eram ameţiţi de vin, ieşisem dintr-un restaurant şi intrasem în această biserică. Euforici, îmbătaţi unul de celălalt mai ales, eram gata să ne jurăm unul altuia orice. Doar că eu am fost mereu raţională. I-aş fi jurat că îl voi iubi cât mă va face fericită, sau că iubesc ploaia şi că marea mă face nervoasă, sau că luna plină pe cer mă face melancolică, dar nu iubire veşnică.

Acum, în acelaşi loc, l-am pus pe fiu-meu să îmi jure că nu va bea niciodată şi nu va lua droguri. A protestat cum adică să nu bea niciodată? Nici măcar o bere din când în când?! I-am dat voie o bere. Când am ieşit din biserică, încântată că l-am făcut să jure aşa ceva, ştiind că el crede în Dumnezeu, am aşezat o mână pe uşă şi i-am spus ălui de sus: Thanks, pal.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s