Suspiciunea de serviciu

Am vrut să scriu despre refugiați, despre cum mă simt rușinată de contemporanii mei. În mod obişnuit consider că cineva are dreptul să locuiască oriunde îşi găseşte slujbă şi nu trăieşte din ajutor social, dar nu şi în caz de război. Am vrut să scriu despre această ruşine pentru că la metrou m-am dus să mă aşez pe singurul loc gol şi am observat când m-am apropiat, probabil cu pas mai apăsat, cum fac eu de obicei, că bărbatul care stătea pe acea margine a băncii a avut o reacţie de panică la apropierea mea. Aproape s-a ridicat şi a luat-o la fugă. Mi-a fost aşa ruşine, că n-am cuvinte. M-am uitat la el să văd de ce a avut reacţia asta. Era doar un pic mai înalt ca mine. S-a aşezat după aia lângă mine şi nu s-a mai dezlipit. A stat cu ochii în mobil tot timpul. Avea pielea de culoare închisă şi este foarte probabil să fi fost un refugiat. Ce i s-o fi întâmplat, nu vreau să ştiu. Dar în momentul în care o femeie mică pare o figură protectoare pentru un tânăr în floarea vârstei, ceva este putred rău.

Apoi am văzut tema propusă, suspiciunea, şi nu există o temă mai bună decât asta pentru mine. Care să mă caracterizeze. Când eram copil, lumea era mai simplă. Ori eu o gândeam mai simplă decât era, că doar eram copil, ori poate că timpurile s-au schimbat, ceea ce sigur e o glumă de a mea, sigur că totul s-a schimbat şi eu şi vremurile. Dar pe măsură ce înaintăm în vârstă, lumea devine mai complicată şi mai însingurată. Poate că în copilăria şi tinereţea mea, din cauza situaţiei materiale forţată de comunism tuturor, mai exista o sinceritate a relaţiilor. După aceea, cu inegalităţile dintre oameni, ea s-a dus. A fost introdusă o competiţie acerbă şi o falsitate în tot. Coerenţa socială s-a dus. Când am plecat eu din România aveam prietene şi prieteni care aveau cam aceeaşi situaţie ca mine. Nu îmi era vizibil acest aspect. Apoi deodată, mi-am dat seama că totul se reduce la bani. Când mă reîntorc în România, totul constă în cadouri. Parfumuri scumpe, haine, atenţii, toţi aşteaptă să îţi exprimi iubirea pentru ei în bani. Toţi se uită la banii tăi. Vor să ştie cât câştigă soţul, vor să ştie ce situaţie materială ai. Rudele când vin la tine îţi deschid plicul sosit prin poştă care anunţă salariul, apoi îl lipesc stângaci şi îl pun înapoi în căsuţa poştală.

Eu sunt un om extrem de suspicios. Cum sare cineva pe mine cu atenţie exagerată şi cu o căldură ieşită din comun, râd în sinea mea. Apoi îl văd cum încearcă să mă manipuleze, să mă folosească. De câte ori îmi spune cineva că s-a îndrăgostit de mine, râd în hohote.

Nu sunt un animal social şi nu am fost niciodată. Când te apropii de cineva, el se aşteaptă să îi confirmi imaginea despre sine.  Personajul care crede el că este. Vine cu poveşti de domeniul fantasticului, unde el se află pe un podium şi este admirat de toată lumea. Aşteaptă de la tine foarte multe. Dacă tu nu reacţionezi cum se aşteaptă el, nu ai nicio şansă. De aceea am şi exclus orice tentativă de apropiere de cineva. Am noroc cu un număr foarte mic de oameni cu care mă pot înţelege şi atât. Probabil că sunt norocoasă. Pentru că de fiecare dată iese la suprafaţă calculul celuilalt. Majoritatea oamenilor îşi construiesc o faţadă dincolo de care nu este nimic. Îşi construiesc un personaj care nu are legătură cu persoana lor reală. Foarte puţini oameni sunt capabili de interacţiune reală, de dialog, toţi sunt absorbiţi de propria persoană şi de propriile probleme. Îi privesc pe ceilalţi ca pe un mijloc prin care pot să ajungă acolo unde doresc ei, un obiect pe care-l folosesc ca să îşi atingă scopul. Nu ascultă ce spui, nu există înţelegere reală, nici nu vor de fapt să ştie, ci caută doar un cârlig prin care să te prindă şi să te aibă la cheremul lor. Când i-am povestit cuiva despre cineva şi cum a descurs întâlnirea dintre noi, am încheiat spunând: A crezut că s-a întâlnit hoţul cu prostul.

Un fost iubit, în România, a câştigat o licitaţie în publicitate cu lucrarea făcută de echipa mea de oameni care lucrau independent, ne-a dat fiecăruia câte o sută de dolari, iar el a câștigat zeci de mii. Pe mine m-au părăsit acei prieteni, nu m-au crezut că nu sunt complice cu el. Pentru că până la urmă a ieşit la suprafaţă totul. Dentista nemţoaică, ieşit din comun de prietenoasă şi drăguţă, mi-a făcut o mulţime de intervenţii de care nu era nevoie, unele strigătoare la cer, cum ar fi că m-am dus cu o plombă mică şi ea a săpat până la rădăcină şi mi-a pus pivot, inclusiv mi-a scos un dinte din faţă din care pierdusem o bucată, spunându-mi că nu se mai poate face nimic, când se fac lucrări şi pe cioturi de dinţi, nu numai pe unul aproape întreg. Mi-am dat seama de escrocheria căreia îi căzusem victimă abia după zece ani, când a sărit calul şi mi-a făcut, la o curăţare de tartru uzuală, o gaură într-o plombă bună. Păi a sărit calul, că m-a luat drept oligofrenă. Şi nu am fost?! Singura oară când m-a atins o nemţoaică pe braţ şi i-am simţit răsuflarea aproape în plămâni, a fost când au venit la noi acasă şi a încercat să ne vândă un împrumut la bancă cu o dobândă foarte mare. A fost ieşit din comun de prietenoasă, de interesată de viaţa noastră, de noi, parcă era o prietenă de când lumea. Ne-a făcut şi cadouri.

Suspiciunea se învaţă şi este o achiziţie de care depinde supravieţuirea în ziua de azi. Fiţi suspicioşi ori sunteţi fucked! Propriu şi figurat.

Cum m-a blocat un troll

M-a pus dracu‘ şi i-am dat add în prieteni unuia la întâmplare şi cum i-am văzut postările, mi-am zis, aoleu, să vezi ce-o să mă mai înjur cu ăsta. Şi aşa a fost. Bărbat frumos, sau nu ştiu, păreau poze mai vechi şi în singura mai recentă, părea că s-a îngrăşat ca un porc. Nu avea nici 30. Avea nişte ochi albastru deschis, mai exact bleu pal, mari, exoftalmici şi păr negru. Era plin de tatuaje. Am avut vise erotice cu el nopţi la rândul. Mă uitat compulsiv la fotografiile lui gândindu-mă cum l-aş lega şi ce i-aş face, în câte feluri l-aş abuza. Sigur, din cauza diferenţei de vârstă nu se punea problema, dar măcar am vrut să îl văd în realitate. A fost pentru prima oară în atâţia ani de feisbuc când mi s-a întâmplat aşa ceva, să privesc pozele unui bărbat şi să rămân blocată de extaz, ca lovită cu parul în creştetul capului. Îmi place să fiu dezamăgită de interesele mele sexuale. Să mă uit la un bărbat şi să râd în sinea mea gândindu-mă la discrepanţele feisbuciene. Şi de acolo au început injuriile între noi doi, întrucât nu era capabil să îndruge măcar o propoziţie în limitele unui raport civilizat între oameni. Nu conta că sunt cu mult mai în vârstă de cât el. El n-avea respect pentru nimic. Dacă eu mă linitasem la fantezii, el punea în practică verbal abuzul.
Prima reacţie a mea a fost să mă simt rănită la tâmpeniile pe care mi le-a scris în privat. Prima noastră interacţiune a fost un cărat de pumni reciproc prin cuvinte. Pentru că încă mai aveam fantezii sexuale cu el, l-am rugat să se retragă din discuţie spunându-i că este ca un urs în magazinul de porţelanuri şi explicându-I cine sint eu şi de ce ar fi mai bine să ne lăsăm în pace unul pe altul. Pentru a evita alte răni inutile.
Cu atât mai puţin pentru femei avea respect omul nostru…! Era absolut convins de superioritatea bărbatului, iar asta o dovedea prin faptul că femeile sug pula, în timp ce un bărbat la fel de “prost” cară moloz pe şantier. O logică formidabilă. Mi-a mai zis unul mai demult că el nu consideră lumea urâtă pentru că femeile sug pula, iar eu i-am replicat că eu credeam că tocmai de-aia lumea e frumoasă. Sigur că am fost tentată să îi spun trollului meu că femeile alea salvează lumea sugând pula unor bărbaţi săraci, needucaţi, agresivi, rasişti, homofobi şi misogini, le indundă creierele cu hormonul stării de bine şi fac universul un loc mai bun. Cine ştie de câte omoruri, violuri şi vătămări corporale salvează omenirea acele femei. Pe când ăla care cară moloz dintr-un loc în altul, nu prea înţeleg ce mare aport are la binele general.
Se lăuda că este troll şi dădea exemple de câte block-uri şi-a primit. Aşa că eu acuma mă laud că am primit block de la el. Cum se simte să îţi iei block de la un troll? Fantastic. Să fii un troll mai bun decât trollul, este ceva, nu?
Şi aşa am ajuns la al doilea schimb de pumni şi de şuturi în mesaje private. Îmi spusese că el este un geniu, iar eu i-am explicat că să fii geniu înseamnă să fi adus un aport important la istoria omenirii. Să fi învăţat bine la şcoală nu este acelaşi lucru. Şi că e nasol să o ai mică şi să nu ai o viaţă sexuală împlinită, atunci da, urăşti femeile.
Tot ce îmi scria mă înfuria atât de tare şi mi se părea atât de inadmisibil şi prostesc, că i-aş fi spart capul. Ne-am tot abuzat unul pe altul pe mai departe, până eu l-am scos din prieteni, iar el mi-a scris că îmi dă block şi m-a clasificat drept ori nebună ori retardată. Dragă Matei, îţi răspund pe această cale, dacă acum mi-ai dat block şi nu mai pot să îţi scriu, sunt categoric nebună! De aia ne şi potrivim, plus că în mod clar amândoi avem nişte suflete fragile de mimoze. Vino înapoi! Te iubesc! Eşti muza mea!

 

Text publicat la: http://pravaliaculturala.ro/chibrituri-bengale_2016-2.html#1

 

Gânduri pe teme etnice

Ieri în tren îi vorbea un bărbat de culoare despre Africa interlocutoarei sale și vorbea cu atâta pasiune și atât de frumos, încât mi-am zis că neapărat trebuie să merg în Africa. Chiar atunci, pe loc. Urgent. A spus că da, bun, acum e aici, dar nu e același lucru. Inima lui este Africa. Și m-am gândit cum alte popoare urăsc străinii, dar noi românii ne urâm între noi și iubim străinii. Am fost foarte amuzată ca în campania electorală, atât cât am prins eu de pe feisbuc, să aud câtă monedă se bate pe faptul că unul din candidați e neamț. Aici în Germania, dacă rostești în fața cuiva cuvântul român, probabil că în cel mai bun caz se va gândi la femeia care vine să facă curat. Femeia de serviciu româncă și neamțul președinte. Nu știu dacă este cazul să încep să povestesc eu în ce hal am fost păcălită aici în Germania de către nemți. Nu are sens, am fost păcălită și în România de către români. Iar cumva, eu personal nu am avut niciodată experiențe negative cu țigani. O dată, dintr-un grup de nomazi cu o căruță, s-a desprins o fată mai mare ca mine și mi-a pus mâna pe sân când eram adolescentă. Dar în rest nu am avut conflicte majore, deși am avut colegi țigani și un iubit pe jumătate țigan, cu ochi verzulii, la un metru nouăzeci și cinci, care mi-a lăsat după doi ani unele din cele mai frumoase amintiri cu bărbați. Nu cred că e și reciproc, deoarece l-am părăsit, dar eu îmi amintesc cu plăcere de el. Chiar am încercat să îl contactez să îi spun cu ochii de femeie matură de acum, ce gândesc despre el. Altfel stă povestea în cazul unei românce de aici din Germania care este educatoare și care mi-a spus că majoritatea copiilor de la ea din grupă sunt indieni și că sunt exact ca țiganii noștri.

Într-o ceartă ca între trei buni prieteni, unul i-a spus altuia: Ești un albanez de căcat. În fine, de fapt e macedonean, dar nu a protestat, ci l-a atacat pe fiu-meu, că mai era prezentă o verigă slabă, a găsit unul și mai jos pe treapta socială, a zis: Și ce, Nico este un român de căcat. Iar de aici s-a ajuns la alte injurii. Cu o lună înainte am fost eu atacată verbal de un neamț beat pe la 11 noaptea în tren, când mă întorceam singură de la un festival de film. Trei sferturi din delirul lui nici nu am crezut că poate fi vorba de mine. Până nu am văzut în geam cum întinde mâna spre mine aproape să mă atingă pe spate, am crezut că mi se pare. Își începuse tirada cu: Ce pute aici atât de rău? Eu i-am răspuns în gând alcoolul din răsuflarea ta, pentru că duhnea în compartiment și arăta abțiguit rău de tot și instabil pe picioare. Plus că arăta ca un vagabond, oricât de blond cu ochi albaștri era.

Care națiune e mai de căcat decât alta? Eu spun că fiecare popor e tâmpit în felul său. Are absurditățile sale, concepțiile ridicole și prejudecățile adiacente. Mie personal nu îmi place nici un popor, nu pot să spun îmi plac românii, evreii, țiganii, nemții sau italienii, dar îmi plac anumiți oameni din fiecare. Nu îmi plac niciunii, dar sunt deschisă la minuni.

Am vrut să fac un experiment și l-am făcut pe un cunoscut italian țigan. Am folosit o ocazie să îmi pun brațul lângă al lui și i-am spus: Ești un țigan. Nici nu a clipit. Nu a protestat și nu a spus nimic. Apoi am vrut să o întreb pe o prietenă care are pielea cafenie dacă e țigancă. Mi-a stat pe limbă, dar nu am avut curajul, că mi-am dat seama că ar fi ultima oară când o mai văd. Italianul are o slujbă foarte bună la o multinațională, ea este gospodină. Mi-am amintit că mi s-a plâns că în școală, colegii lui fiu-său, și ei la rândul lor de prin toate colțurile lumii, l-au numit pe fiu-său țigan. După douăzeci de ani de Germania, apelativul țigan mai este încă jignitor. Deci nu am avut curajul să o întreb așa ceva, dar în aceeași seară, soțul meu, privindu-mă cum mă îmbrac în pijama, mi-a spus: Din partea tatălui mamei tale îi ai pe evreii ăia, din partea mamei tatălui tău îi ai pe tătarii ăia, care sunt și ăia tot niște țigani. Ar trebui să fii tuciurie ca noaptea, de ce ești așa de albinoasă?

Cândva, soțul mi-a spus: Primim cetățenia germană, dar nu mă simt neamț. Iar eu i-am spus: Nu înțeleg ce-ai vrea să simți? Cum crezi că se simte un neamț? Ce crezi că au ei special de îi face să se simtă nemți în afară că nu cunosc altă cultură decât pe cea de aici? Trăiești aici, cunoști și respecți regulile de aici, cunoști limba. Ești neamț destul. Nu este decât o diferență formală între etnii. Care are prejudecățile mai caraghioase și mentalitățile mai tâmpite. Sau pozitiv exprimat, fiecare are părțile sale bune și părțile sale rele.

(Publicat la: http://www.pravaliaculturala.ro/chibrituri-bengale_2015-5.html)

Inimioară, inimioară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?

Intelectualizăm prea mult dragostea, până aceasta îşi pierde orice sens. Dragostea ajunge să fie ceva după care alergăm în permanenţă şi nu reuşim să găsim niciodată. Pare ceva abstract, în urma căruia alergăm cu limba scoasă până ne dăm duhul. Singurul scop a ajuns alergatul. Vorbitul, vorbele, valea plângerii după iubirea care nu mai vine. Cea mult aşteptată ca să dea scop în viaţă. Deşi aşteptarea a devenit scopul.

Când o găsim, avem grijă s-o distrugem. El/ea nu este niciodată îndeajuns de inteligent/ă, frumos/frumoasă, nu are destui bani, ori nu are casă, ori maică-sa locuieşte cu el/ea, sau n-are serviciu. Pentru că ne este de fapt frică să fim cu cineva, ne este frică să ne trezim în fiecare zi cu aceeaşi persoană, să fim obligaţi să găsim aceeaşi faţă atrăgătoare după nu ştiu câţi ani şi chiar şi atunci când s-a trezit cu 40 febră şi îi curg mucii de un cot sau i-a ieşit un furuncul pe nas. Cere prea mult efort din partea noastră. Ne cere să nu mai idealizăm pe nimeni, şi dacă nu ne mai este permis să idealizăm iubitul imaginar, Mult-Aşteptatul, nu ne mai putem idealiza nici pe noi. Şi pentru că înseamnă moartea celorlalte posibilităţi, ca în psihologie. Nu mai putem începe din nou şi din nou alte noi vieţi cu un nou partener care are potenţial de a fi „ideal”, ci trebuie să ne resemnăm cu „plictiseala” de acasă. Să găteşti împreună cu el, să dai cu aspiratorul, să îi speli chiloţii. Deodată măreţia a dispărut şi se reduce totul la o realitate plină de frustrări. Cel din pat e duşmanul care nu ne permite să ne culcăm cu toţi ceilalţi potenţiali parteneri care ne-ar putea transforma viaţa într-un film de la Hollywood şi asta doar dacă i-am lăsa, dacă duşmanul din pat s-ar căra odată. Mereu soţul vecinei e mai atrăgător, mai ales că e dat, în mod sigur el posedă un secret pentru veşnica fericire care nu se mai termină, aceea pe care ne-o promite ficţiunea şi care îţi zdruncină neuronii, dă cu ei de pământ, stoarce toţi hormonii fericirii din circumvoluţiuni cu fulgi cu tot. Că tot ce e nou e deosebit de excitant şi promiţător cu condiţia să nu depăşească limita de „nou”, să nu devină învechit şi perimat, un gadget care aparţine trecutului – căci nu? – trăim în vremuri care se scurg cu mare viteză şi trebuie să fim mereu pregătiţi pentru un upgrade!

Dragostea pare şi mai pierdută prin bălării cu cât e vorba despre o persoană care este de foarte multă vreme singură. Calităţile celui căutat depăşesc orice imaginaţie, deşi el o să se exprime diplomat şi aparent cu un bun simţ ieşit din comun, mai să-i plângi de milă. Dar trebuie doar să fii atent. Şi o să-ţi dai seama imediat că: potenţialul partener trebuie să fie un bun ascultător, să arate ca de pe podiumul de modă şi să fie inteligent precum Einstein. O, şi atent cu el/e până în cel mai mic detaliu şi să nu uităm, erotismul/potenţa întruchipată. Dragostea e din ce în ce mai abstractă pentru astfel de persoane. Şi întâlnesc asta la ambele sexe, bărbaţi de cincizeci de ani care pretind că singurătatea nu este auto-impusă, nu este o hotărâre benevolă, pentru că aşa vor ei, ci sînt doar nişte victime. „Nu mai sînt femei bune pe lumea asta.” Dacă ai binevoi tu să te desparţi de bărbat, doar că ştie că nu te vei despărţi de bărbat, că de-aia îţi şi propune. Dacă ai fi fost singură ai fi fost prea grasă, prea nu ştiu cum şi proastă pe deasupra. Dar când îi întrebi cum a decurs întâlnirea de sâmbătă, îţi vor răspunde: „I-am făcut repede vânt, că nu era de mine.” Te zgârii pe ochi în timp ce afli câte defecte avea biata femeie, de ajungi să crezi că s-a întâlnit cu un monstru de pe fundul mării, o dihanie ne-mai-văzută, şi îţi dai seama că acest bărbat din faţa ta nu a făcut altceva decât să caute pretexte ca să fie singur în continuare. Frica de a fi respins, de a nu fi ei înşişi persoana care pretind că sînt, căci pentru un partener trebuie să te mai şi ridici la înălţime, trebuie să faci eforturi, uneori să te schimbi. Să faci sacrificii. Ca la copil, pe care mulţi îl privesc ca pe un obiect de decor care le va înfrumuseţa viaţa, nu înţeleg că un copil nu este o persoană căreia îi dau viaţă, ci o persoană căreia îi dau viaţa lor.

Trebuie să treci prin multe, uneori prin probe de foc în care îţi zguduie lumea din ţâţâni, dar ce contează, dacă există mereu divorţul? E uşor să divorţezi. E extraordinar de uşor să divorţezi. Să rămâi căsătorit e mai greu. Sigur că pretinzi de la relaţia cu partenerul de viaţă să fie perfectă şi fără probleme ori obstacole, deşi nicio relaţie din viaţa ta nu a decurs în felul acesta. Cu părinţii, cu prietenii, cu colegii de serviciu şi cu oricine altcineva, greutăţile au apărut întotdeauna şi vor veni neîncetat. Dar de la acea marea iubire pe care o aştepţi pretinzi perfecţiunea. Ea este o compensaţie pentru toate celelalte relaţii distruse sau care se clatină, sau care nu sînt aşa cum ne-am dori. Ea este o compensaţie cerească pentru toate suferinţele tale. Iar ea trebuie să cadă din cer. Să se scoboare de pe ecran şi să te ia de mână şi să-ţi spună că te iubeşte numai pe tine, că întotdeauna ai fost doar tu, că te-a aşteptat toată viaţa şi că acum toate visele tale se vor împlini. Ca într-un film de la Hollywood.

Anul în care trebuia să se sfârşească lumea

> Cuvinte cheie: Penis Power. Duplicity of Life. Aproape de apă. Die Macht der Fusion. Transformări personale. Punct zero. Concluzii. Schimbări. Reaşezări. Dragoste. Noroc.

> Două cărţi care mi-au plăcut: „Sieben Jahre” de Peter Stamm şi „On the road” de Jack Kerouac.

> Poezia preferată: “Maimuţele îşi au şi ele îngerii lor ” de Gigi Căciuleanu.

> Text scurt preferat: “Am vrut să fotografiez: Un om plin de păsări” de Alina Andrei

> O piesă de teatru: „Kill your darlings! Streets of Berladelphia” de René Pollesch:

> Un film: „Miere”:

> Piesa cea mai ascultată: Edward Sharpe and the Magnetic Zeros “Wash Out In The Rain

> Un loc vizitat în care m-aş reîntoarce: Lindau

bodenseeschif

soare…

… nisip şi apă, patruzeci de grade, valuri, oameni în costume de baie, prosoape de plajă, saltele, umbrele şi bere la ora zece, noi prieteni, broaşte ţestoase, pisici de hrănit printre mese, motan alb pe plajă, familie, râsete, glume, unele mai bune, altele mai proaste, îngheţată de fistic cu bucăţi de fistic în ea peste gaufre, fericire nelimitată şi o carte bună, dar mai ales de găsit lucruri noi la care să speri (reţetă contra Burnout- Syndrom, la mine a funcţionat)

bine, măi, mamă, toată viaţa ai fost antisemită şi acum la bătrâneţe îmi spui râzând că tac-tu era evreu?

deoarece prietena mea cea mai bună din copilărie era evreică, probabil echivalentul la openly gay în ziua de azi, când fata asta suna la mine, maică-mea începea să urle: iar te-a sunat evreica aia împuţită? Biata fată n-avea nume, era „evreica aia“, ba n-aveam voie la ea prea des pentru că era evreică şi cine ştie ce apucături au evreii ăştia, cine ştie ce obiceiuri, cine ştie cu ce mă infectează… ba când la 18 ani m-a lăsat cu ea la mare, a fost convinsă că de când am fost cu evreica aia la mare, am luat-o razna

si m-ai ntrebat, dintre toti copii ăia, eu trebuia să mă împrietenesc tocmai cu singura evreică? vrei s se creada si despre noi ca suntem evreice?

te-ai dat nemţoaică oricui te întreba sau nu te întreba, te-ai mândrit mereu că eşti nemţoaică, te-ai mândrit cu bunică-ta nemţoaică, deşi nu te-ai obosit să înveţi germana de la ea, ai povestit de câte ori ai avut ocazia cu lux de amănunte ce făceai cu bunică-ta, cum era ea, ce spunea, ce mânca, ce gândea, ce iubiţi avea, ai menţionat că era antisemită, în formularea ta fiind „avea ce avea cu evreii“, dar de ce nu mi-ai spus că avea un copil cu evreii pentru că era evreică?

când eu am presupus că bunică-miu era evreu, din cauza surorii tale care asta mi-a zis de nenumărate ori, tu ai negat categoric, când am scris un text despre familia noastră, nici tu nici maică-ta nu aţi sărit să mă corectaţi. Aţi sărit doar să negaţi cu toată vehemenţa că bunică-miu ar fi fost evreu. Nu, sub nicio formă, nu erau evrei, erau nemţi.

tatăl tatlui tau a murit tânăr pe front, iar bunică-ta a tăiat legătura cu restul familiei… “evreii ăia împuţiţi”?! Când te-am întrebat la ce i-a trebuit certificatul ăla de arian în timpul războiului, pe care ai recunoscut că i l-a obţinut şeful lui neamţ cu care lucra, din prietenie şi pentru că a vrut să-l salveze, ai spus doar că aşa, din cauza numelui. Mi-ai spus că ar fi fost împuşcat în Cişmigiu dacă nu ar fi avut acest certificat.

a trebuit să te întreb pentru a nu ştiu câta oară dar de ce nu mi-ai spus, ca să te aud cum, râzând ca o fetişcană suprinsă asupra faptului, îmi spui că erau probabil rusi. Ruşi de altă origine. „Ce origine?“, eu obosită. Iar tu „eh, evrei ruşi“, ca să încep eu să urlu, iar tu să râzi ca proasta. Bine măcar că mama tatălui meu nu te-a deranjat că era tătăroaică si ai numit-o mereu tătăroaica aia, desi la aspect arată mai degrabă din Mongolia cu ochii ăia oblici si pometii ăia si aspectul sălbatic, prea asiatic, iar cind te-am intrebat dacă ştii de la ea că e tătăroaică, mi-ai zis că nu, că oamenii nu vorbesc despre originile lor… cine ar face aşa ceva? cine e nebun destul?

ai un sertar cu secrete de familie, nu? Câte mai sînt acolo în afară de fratele pe care îl am pe undeva în România făcut de taică-miu cu o iubită şi pe care îl cheamă Tiberiu? De când te ştiu, mă faci să urlu.

Dar vreau să te întreb: se mai fac execuţii în Cişmigiu?

dog lady suicide

Curând fac patruzeci de ani, mai în august, aşa, ceea ce n-ar fi nimic deosebit, toată lumea face 40 la un moment dat, dar partea absurdă, de neînţeles, de neimaginat, este că mă simt mai tânără şi mai fericită ca niciodată. Poate că sufăr de sindromul Benjamin Button şi merg înapoi măcar psihologic, însă mă simt mai uşoară ca niciodată. De aceea spun că de-abia aştept să împlinesc 60. Cu multă imaginaţie aş putea pune cap la cap o imagine idilică despre cum ar putea fi să ai 60. Idilică a la mine, stilul meu, nu kitschoasă, nu siropoasă, nu maniacală. Fără culori stridente, fără norişori, fără curcubee pompoase, fără cuvinte mari şi fără nimic din imaginarul isteric asociat cu fericirea de către unii.  Mai degrabă banalitate, austeritate şi linişte deplină. Aşa că presupun că la 60 nu îmi voi mai dori absolut nimic de la nimeni sau de la lumea înconjurătoare şi voi fi fericită cu acest mare, uriaş, disproporţionat nimic. Voi fi recunoscătoare: ha, nu mi-a întâmplat nimic de un an! Ce fericire! De un an de zile nu-mi mai doresc nimic! De o mulţime de timp nu m-a mai tulburat absolut nimic, n-a mai răzbătut până la mine absolut  nimic astfel că am putut exista, respira, gândi şi simţi. Ce o să fie la 80 nici măcar nu pot pretinde să pot şti, sînt convinsă că inimaginabilul pe pământ.  Presupun că o să zâmbesc de dimineaţa până seara, nu o să mai scot un cuvânt niciodată şi voi trăi undeva retrasă unde să nu întâlnesc pe absolut nimeni împreună cu multele mele pisici şi căţeii mei şi eventual o crescătorie de porumbei dacă toate animale astea nu se vor apuca să slujească lanţul trofic şi vor ceda utopiei de la mine din minte.

interviu cu mine însămi

Mă numesc Simona Cratel şi sînt dependentă de scris. Ultimele pagini pe care le-am scris au fost cele cinci pagini dintr-o piesă de teatru acum câteva zile.

Este vorba de o adicţie care durează de 9 ani, alternată cu perioade de o lună ori două în care am reuşit să mă abţin, ca apoi să cad din nou pradă vechilor obiceiuri.

Ai simţit vreodată că ai fi în stare să pui capăt acestui viciu? Da, sigur. La început scriam câteva pagini pe zi, în zilele bune doar 5, în zilele rele între 10 şi 20. În timp am reuşit să reduc cantitatea, ca în prezent să scriu o pagină în 15 minute pe săptămână, ori 5 pagini în jumătate de oră pe săptămână. În ultimii trei ani am înţeles că trebuie să iau măsuri drastice, dar înainte de asta mă aflam în plin proces de negare a faptului că aveam nevoie urgentă de ajutor.

Te-au enervat prietenii sau rudele când ţi-au criticat scrisul? Da, m-au enervat rău de tot. Prietenii mi-au spus des că am scris destul şi că e nevoie să mă opresc, dar m-am supărat pe ei şi i-am evitat, nu le-am mai răspuns la mailuri ori la telefon. Rudele au încercat să intervină ajungând la ameninţări de genul că îmi vor confisca computerul, pixurile, creioanele, caietele, creionul de ochi, rujul, oglinda, stratul de praf de pe mobilă, au orice alt obiect care ajută la imprimarea prin vreun mijloc al unor cuvinte pe o suprafaţă. În adincul sufletului am ştiut că au dreptate şi m-am ruşinat şi mai tare.

Te-ai simţit vreodată prost sau vinovată datorită adicţiei tale? Da, amândouă,şi prost şi vinovată, mai ales când am scris în faţa fiului meu ori a soţului, când mi-am neglijat obligaţiile sau programările, ori am dat prea puţină atenţie celor din familia mea. Nu numai o dată, când fiul meu avea nevoie de ajutor cu temele de la şcoală, m-a găsit în comă literară şi nu m-a putut trezi din ea. Dar mai ales mi-este ruşine că nu mă pot opri şi că orice caiet îmi face cu ochiul, pentru că “am nevoie” chipurile neapărat.

Deci continui deşi ştii că nu e bine pentru tine? Da, da, se poate formula în felul acesta. Imediat ce găsesc o scurtă pauză, un computer liber, nişte foi goale, un caiet, ba chiar şi ambalaj (odată am scris pe o cutie de lapte pentru că nu aveam altceva la îndemână, altădată pe bonurile de la un magazin într-un tren aglomerat), o masă (măcar pe pereţi m-am dezobişnuit în adolescenţă, când am dat primele semne că s-ar putea cândva să am probleme cu scrisul). Mă simt foarte rău când mă gândesc la asta, dar măcar am reuşit să mă opresc din scris texte scurte şi nu voi mai scrie decât romane, piese de teatru şi poate îmi încerc mâna chiar şi cu un scenariu de film.

de ziua soră-mii care n-a vorbit niciodată cu mine

Când mă plimbam cu ea în căruţ la 17 ani în Parcul Moghioroş, un domn m-a abordat crezând că e a mea şi mi-a oferit o sumă importanta să i-o vând. MI-a zis că sînt prea tânără să am un copil şi cel mai bine ar fi să i-l dau lui, că va avea mare grijă de el. Trebuia să iau banii şi să fug în lume. Puteam să plec în străinătate şi să o iau acolo de la zero cu banii aceia. Să fac facultatea acolo, cu o bursă pe care aş fi primit-o în mod sigur în acel moment, când erau uşile deschise celor din fostul bloc comunist, care pe vremea aia fugeau de persecuţie, acum vin să fure slujbele occidentalilor cinstiţi (sau să fure pur şi simplu şi să distrugă civilizaţia superioară indigenă). Sau trebuia să plec în acea croazieră la care încă visez, peste tot în lume dacă se poate, dar pe mare. Să văd doar de la distanţă continentele, eventual să cobor pentru câteva ore într-un orăşel exotic, de unde să achiziţionez ca amintire vreun şal şi o scoică uriaşă cu o formă care să mă uimească. Deşi nu ştiu dacă nu aş suferi de rău de mare, la fel cum sufăr de rău de maşină. Dacă n-ar fi trebuit să stau cu degetele încleştate de o pungă, lividă şi încercănată, urlând „opriţi să mă dau jos!“, ori să îl rog pe căpitan să facă pauză din jumătate în jumătate de oră, timp în care cineva să facă valurile să stea.

În loc de asta, de douăzeci şi trei de ani trăiesc înfuriată că nu vorbeşte cu mine. De ce nu vorbeşte cu mine, mă rog? Nu sînt destul de bună pentru ea? Nu sînt un partener de discuţie îndeajuns de bun? Crede că n-am avea despre ce discuta? Am putea vorbi despre Pokemon de exemplu, pentru că am un băiat de zece ani sînt bine informată în privinţa asta, şi cred că aş putea spune care este cel mai puternic, dacă mi se arată un set de cărţi. Aş putea fi Floink iar ea Nagelotz! Sau am putea vorbi despre Garfield, sînt un mare fan. Citesc benzile desenate şi mă tăvălesc de râs, nu oricum. „Sînt gras, leneş şi mândru de asta”, cine rezistă la aşa ceva? L-a primit acum de ziua ei pe Garfield ca moţunache. Stă cu el în braţe tot timpul şi vorbeşte cu el. Îl ia chiar şi afară cu ea la plimbare, dar într-o pungă, pentru că maică-mea i-a interzis să meargă cu el în braţe pe stradă. Şi eu vorbesc cu personaje care nu există, am avut din totdeauna prieteni imaginari, încă port conversaţii elaborate cu ei, şi am preferat tot timpul persoanele imaginare unora reale. Şi eu ţin în braţe lucruri care nu există, dar sînt mai bune decât realitatea, PENTRU CĂ sînt mai bune decât realitatea. Avem atâtea în comun.

Bun, primii douăzeci şi trei de ani de vorbit una cu alta, i-am ratat. M-a ţinut doar de mână pe stradă de câteva ori. N-ar fi fost mai bine s-o fi vândut?

http://atelier.liternet.ro/articol/11882/Simona-Cratel/De-ziua-sora-mii-care-n-a-vorbit-niciodata-cu-mine.html