“Afară plouă, Alessandro”

Publicat în eCreator.ro

Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“
„Nu“, am spus.
„Nu vă pasă?“
„Nici cât negrul sub unghie.“
„Nu știu ce să cred despre dumneavoastră.“
„Nu trebuie să credeți nimic.“
„Nu vă iubiți soțul?“
„Nu.“
„Eu îmi iubesc prietena, înțelegeți? Aș vrea să discutăm despre ce s-a întâmplat.“
„Nu mă implicați în așa ceva. Lăsați-mă în pace.“
„Aveți o reacție ciudată. Nu înțeleg ce este între soțul dumneavoastră și dumneavoastră, dar nu pot să ascund că mă simt foarte iritat. Credeam că o să mă ajutați să îmi recapăt femeia.“
„Ați greșit. Ați gândit greșit. Ați calculat greșit. Nu știu ce să vă spun.“
„De ce nu vă iubiți soțul?“
„Nu e treaba dumneavoastră.“
Apoi am închis.
Am trântit de colo colo farfuriile prin bucătărie, încercând să fac ordine. Podeaua din bucătărie era plină de pete de mâncare. Tigăile erau așezate una peste alta într-un turn instabil. Peste tot resturi de ingrediente de la sesiuni de gătit mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Chiuveta era murdară și înfundată cu un amestec slinos de lucruri imposibil de identificat.
Apoi telefonul a sunat din nou.
Respira la capătul telefonului.
„Ce vârstă aveți?“
„Patruzeci și unu’.“
„Sunteți atrăgătoare?“
„Nu știu… Nu. Poate… Nu știu ce întrebare e asta.“
„Vreau să fac sex cu dumneavoastră.“
Am trântit receptorul în furcă.
A sunat din nou. Cu un efort uriaș, am străbătut holul. Am așteptat cu receptorul la ureche, respirația îi era la fel de egală. Bărbatul a rostit calm:
„Numele meu este Alessandro. Știu că numele dumneavoastră este Silvia.“
Am tăcut, așteptând. Știa însă că sunt acolo, la capătul firului.
„De ce vă urâți soțul?“
Am făcut o pauză mai întâi.
„Nu îmi urăsc soțul. Asta este o presupunere pe care ați făcut-o de unul singur.“
„V-a dezamăgit că a fugit cu prietena mea? “
„Nu.“
„De ce nu v-ați despărțit de el dacă îl urâți?“
„Pentru că nu îl urăsc.“
„Nu trăim în evul mediu.“
„Nu.“
„Câte kilograme aveți?“
„Ceee?!“
„Am întrebat câte kilograme aveți. Ce înălțime?“
„Nu știu ce legătură are asta cu conversația noastră.“
„Haideți să ne vedem. Mă simt foarte atras de dumneavoastră.“
„Nu, mulțumesc.“
„De ce nu? Daţi-mi un motiv.“
„Vreţi să futeţi cu violenţă femeia celui care v-a luat iubita.“
„Da. Vedeţi ceva greşit în asta?“
„Sună a viol.“
„Oh, doamnă, o voi face încet, delicat şi pasional, şi atât de bine, încât vă veţi întreba de ce iubita mea a plecat cu soţul dumneavoastră. Vreau să vă dovedesc că nu de asta.“

Continuare… 

Advertisements

Canibalismul începe c-un sărut

Stăteau în spaţiul dintre uşi. Vorbeau tare, mai ales ea. Femeia se comporta absurd şi nepotrivit. Nu era urâtă. Părul era cel mai frumos lucru la ea. Un blond greu de descris în cuvinte, cumva trezindu-ţi o foame, o senzaţie de plăcere. Mătasea aceea fină în care să-ţi înmoi faţa. Paltonul îi era desfăcut. Avea o rochie roşie, de un roşu aprins, de stofă groasă. Peste păr, în jurul gâtului, cu o neglijenţă studiată, un şal fin, pastelat şi lucios. Capetele îi atârnau peste piept, ajungându-i până la brâu. Poate era o strategie să ascundă că avea sâni mici. Continuare…

Wie ich von den Wölfen großgezogen wurde

(Korrekturen: Bertl Schreiner)

Meine Mutter dachte, dass ein Kind immer von seinen eigenen Erfahrungen lernen sollte. Sie trug mich in ihrem Bauch in den Wald hinein, fand ein Erdloch und brachte mich auf der Stelle zur Welt. Sie schnitt die Nabelschnur durch und sagte zu mir: „Ab jetzt bist du allein. Alles, was ich für dich machen konnte, habe ich getan. Neun Monate lang habe ich an dir gearbeitet, dass du zwei Hände, zwei Füße, einen Kopf und ein Herz besitzt. Deine Zukunft hängt nun von dir ab. Nur etwas möchte ich dir mit auf den Weg geben: Nasebohren ist nicht schön, und wenn du das Besteck auf dem Tisch ordnen willst, beginnst du am Rand des Tellers an.Über den Teller kommen Gäbelchen und Löffelchen für das Dessert.“

Als sie fertig war, drehte sie sich um und ging.

Sie hinterließ keine Adresse, weil sie dachte, falls ich zurück kommen wolle, würde ich den Weg alleine finden. Es hinge nur von mir ab, ob ich unbedingt nach Hause wolle.

Ich werde euch nicht erzählen, wie es für ein Neugeborenes war im Wald alleine zu sein. Von der angenehmen und nassen Dunkelheit, wurde ich in einen Sturm von Wahrnehmungen, Schatten und Geräuschen versetzt. Ich war so aufgeregt, dass ich nicht mal aufstehen konnte um den Weg aus dem Wald zu suchen und mir ein Zimmer in einem Hotel zu mieten, oder zur Polizei zu gehen. Ich konnte nur dasitzen und vor mich hin schreien. Anschließend rief ich nach dieser Hure, dass sie zurück kommen solle. Ich wollte in meiner Nase bohren, aber wenn jemand das will, muss er wissen, was eine Nase ist. Die Worte meiner Mutter hatten keinen Sinn. Irgendwie wusste ich,dass mein einziger Ausweg war zu schreien, also habe ich geschrien, bis jemand kam.

Plötzlich spürte ich etwas Nasses und Weiches auf meinem Körper und kurz danach entdeckte ich vor meinen Augen ein pelzumrahmtes Gesicht.

In den folgenden Jahren, musste ich mit vier Geschwistern um die Milch und die Liebe dieser Kreatur kämpfen. Lernte zu jagen, Tiere zu zerfleischen, und was man machen muss um irgendwann ein Alfa- Tier zu werden. Bald darauf hat sich zwischen uns eine typische Beziehung Mutter-Tochter entwickelt. Und obwohl sie dachte,dass Papa nur für mich bei ihr blieb, hat sie mir alles beigebracht was ich wissen musste: wie ich mich gegen gefährliche Begegnungen zu verteidigen. Welches mein Platz im Rudel war und wie ich ihn behalten sollte. Wie ich die Fährte anderer Tiere aufnehmen konnte , und was ich beachten musste,wenn ich den Urin von fremden Wölfen roch.

Aber ich war das einzige Jungtier, das bei ihnen blieb. Generationen von jungen Wölfen, die von zu Hause weg gingen und ihr eigenes Leben anfingen, wurden von mir beobachtet. Eines Tages, brachte mich die Wölfin an den Rand des Waldes und zeigte mir einen Fluss ohne Wasser, stillstehend und grau, und sagte mir: „Ab jetzt bist du allein. Neun Jahre lang habe ich dich gelehrt deine Füße, deine Hände, deinen Kopf und dein Herz zu benutzten. Deine Zukunft hängt nur von dir ab. Ein Letztes habe ich dir noch zu sagen: Wohin du auch gehst, du wirst immer gejagt werden. Und ich erinnere dich daran, dass du nicht bellen darfst, sondern nur im Schatten der Nacht heulen sollst. “

Als sie fertig war, drehte sie sich um und verließ mich.

Ich ging den versteinerten Fluss entlang, bis ich einen merkwürdigen Ort erreichte, viele übereinander gestapelte Höhlen sah und überrascht von tausenden Sternen war. Ich war noch nie so nah an den Sternen. Und wie ich so durch diese Stadt ging, traf ich auf eine merkwürdige Kreatur. Sie sah nicht so aus wie wir, Wölfe und hatte auch nicht unseren Mut. Das Wesen blieb stehen, sah mich still an und zeigte keine Neigung um sein Revier zu kämpfen. Es schien eher erschrocken. Ich kam ihm näher und knurrte es an. Doch da erfüllte mich ein eigenartiger Gedanke. Ich wusste dass ich mich irgendwann mit ihm paaren und Babys gebären würde, denen ich das Jagen beibringen konnte.

http://www.leselupe.de/lw/titel-Wie-ich-von-den-Woelfen-gro-gezogen-wurde-114777.htm

Cazul uimitor al unei femei care a născut un copil de 70 de ani

Femeia trăieşte în Thailanda. Un domn supraponderal, de două ori mai în vârstă decât ea, o plăteşte 70 de euro pe săptămână. Ea găteşte, face curat şi împarte patul cu el. Domnul este neamţ. A muncit din greu în Germania într-o slujbă de căcat de pe urma căreia are şi o pensie cam de căcat. Lui i se pare mult că o plăteşte 70 de euro pe săptămână din pensioara lui împuţită. Se consideră generos. A muncit ca un sclav pentru banii ăia, nici nu ştie când a trecut viaţa. Se trezea de dimineaţă, şi pac! Încă o zi se ducea, în timp ce el făcea ceva ce nu-i plăcea. Dar era o slujbă din care şi-a ţinut copii îmbrăcaţi, sătui, iar nevasta a stat acasă şi a avut grijă de gospodărie. A fost un om cinstit. L-a iubit pe Dumnezeu şi a fost un bun cetăţean. A cumpărat o casă pe care a plătit-o din greu, în rate. Apoi nevasta şi-a luat lumea în cap, copii au plecat la vieţile lor, iar el a venit să moară în Thailanda. E un loc bun să mori. E un paradis cumpărat în avans. Pensioara lui de căcat îi permite să trăiască foarte bine aici. Ce primeşte el din Germania aici sînt bani mulţi. Şi eşti bine îngrijit.

Ea e genul de femeie cu care aş fi eu prietenă. E aspră, rece. E tăcută, defensivă, căpoasă, fără fiţe sau figuri, fără pretenţii, fără copilării ridicole. Nici măcar nu a avut copilărie ca să ştie ce e o copilărie şi mai ales una ridicolă. A avut o viaţă grea, a muncit din greu toată viaţa, pe nimic. Nu a adunat nimic din munca ei. Nu a trăit, ci a supravieţuit. Nu se fardează. Nu-i pasă cum arată. E butucănoasă şi severă şi nicio falsitate nu trece pe lângă ea nesancţionată. Pe tăcute, la ea în minte, o explozie are loc la fiecare stridenţă. Nu s-a născut aşa, aşa a devenit. De la atâta căcat. Atâtea dejecţii inumane. Bărbatul i-a plecat, fetele o aşteaptă la ea în sat, departe, ţinute ascunse de realitate. Are patru fete şi le-a ascuns de lume bine de tot. Ea găteşte pentru domnul străin, curăţă murdăria de pe podea, de pe aragaz, de pe penisul domnului străin. Îi face masaj pe tot corpul. Domnul străin este mort după asta, pentru că e supraponderal şi masa de carne trebuie întreţinută. Abia se mai poate mişca, pentru că e aşa gras că mişcarea se face cu greutate, şi nici nu mai este complet sănătos. E plin de boli, mai exact. Se vede şi după ridurile lui, după pielea cu aspect bolnăvicios, culoarea albicioasă şi respingătoare a corpului său uriaş. Sub falduri undeva are şi un penis de care femeia trebuie să se îngrijească. Uneori cu mâna, alteori cu gura. El e modest, mai mult nu vrea. Abia se mişcă, altceva nici nu mai poate, nici dacă ar vrea. Cam în jurul acestui lucru se învârt toate nevoile lui sexuale. Femeia e butucănoasă, se menţine cu picioarele pe pământ, ţine cont de fapte, de cifre, de calcule matematice, nu se dă înlături de la nicio treabă murdară. Realitatea trebuie luată aşa cum e. Trebuie să te adaptezi vieţii şi să o iei aşa cum este.

Ea nu vorbeşte engleza sau germana sau vreo altă limbă în afara celei materne. Se înţelege cu domnul din Germania prin semne. El nu vorbeşte limba ei. Lucrurile sînt simple. Cât se poate de simple. Ea îşi dă seama repede ce îi place lui şi ce nu-i place. Petrec timp împreună în linişte. La masă când mănâncă se aud doar plescăiturile. Amândoi privesc pe geam. La plajă ea îi aplică crema de soare pe corp cu atenţie şi grijă. Îi masează hălcile de carne cu dedicaţie. Îşi face treaba cu seriozitate. Pentru că aşa e în dragoste. Cei care se iubesc au grijă unul de altul. Ea îl va îngriji pe el până când moare, iar el îi dă bani să trimită fetelor ei. Să meargă la şcoală, să îşi cumpere haine. Să fie ferite de realitate. Atât cât se poate. Cât îi stă ei în puteri.

Ea nu este o femeie tipică pentru slujba pe care o face. Nu e sexy şi nu vrea să fie sexy. Nu e piele şi os, nu e jucăuşă, cochetă, nici sexul nu prea are mare succes la ea. Face ea ceva, acolo, în silă. Sila o ţine pentru ea. E ca o ursoaică lipsită de graţie, dar domnului din Germania tocmai asta îi place la ea. Nici măcar nu este tânără. Sigur, e cu 35 de ani mai tânără ca el. Nu îi este recunoscătoare acelui bărbat că a ales-o, nu mai mult decât un angajat îi este patronului ei. Pentru că atunci când eşti plătit, ţi se poate cere orice. Când eşti plătit, poţi fi dat afară pentru puţin. Dar nici nu face nimic să îşi ţină postul. Să şi-l asigure. Îşi face treaba corect, fără înflorituri. Nu-şi dă silinţa mai mult decât necesar. Îi masează corpul şi îl atinge cu palmele peste pielea roşiatică şi ia viaţa aşa cum e. Cu excremente şi sudoare şi salivă şi spermă.

Ea gândeşte simplu. Are o viaţă bună care s-ar putea schimba. E un fapt. Are ce să mănânce şi are un acoperiş deasupra capului şi fetele ei au şi ele tot ce le trebuie acolo în sat. Acum totul e bine. Momentan totul e perfect. Aşa cum ar trebui să fie.

Apoi a venit lovitura. S-a dus la spital cu dureri de stomac şi a născut. A adus pe lume un copil. Nu ştia că e însărcinată. Nimeni nu ştia că ea e însărcinată. Poate şi pentru că nimănui nu îi păsa de ea. Dacă şi-a făcut treaba care îi era repartizată, nu a fost nimeni nevoit să privească spre ea. Aşa că atunci când s-a răspândit vestea, cu toţii s-au minunat. Vânzătorul de legume, chelnerii de la restaurantul la care mergea regulat cu domnul de cetăţenie germană. Şi tot aşa. Tot felul de oameni cu care avusese contact datorită profesiei.

Domnul străin s-a arătat, în interviurile date la diverse televiziuni, foarte dezamăgit. Se simţea înşelat. Bebeluşul avea aceeaşi vârstă cu el şi îi semăna perfect. Nu exista niciun dubiu că-i al lui. Dar se simţea prea bătrân ca să ducă în parc un copil şi să se joace cu el cu jucării. Să îi schimbe scutecele. Se vedea forţat să îi ofere o mărire de salariu femeii cu care trăia.

Nume de înger

Nu ştim dacă putem spune că e vorba despre o răpire de extratereştrii sau de îngeri. Fiinţe umane nu sînt. Dar cum religia este socotită o invenţie, e greu să rostim cuvântul “înger”. Cert e că au aripi. Sînt nişte extratereştrii cu aripi care au corp de om şi aripi cu pene ca păsările. Aripi enorme, cu care zboară prin cer. Îţi dau nume ca Gabriel, Rafael sau Mihail, Barachiel, Jehudiel şi aşa mai departe. Poate e vorba de o coincidenţă, dar mai bine nu ne pronunţăm. Au fost văzuţi în nenumărate locuri, oamenii fiind martori la căderea lor din cer.

De exemplu, cunoaştem cu toţii cazul de la Răzoare. S-a auzit o bubuitură care a determinat pe toată lumea să întoarcă privirile spre locul cu pricina. O persoană se prăbuşise pe pavaj, un pantof îi ieşise din picior. S-a strâns lumea ca la circ şi s-au holbat la nemaivăzut. Acest extraterestru-înger zăcea lat acolo, pavajul era adâncit sub el cam jumătate de metru în adâncime, iar el încă dădea semne de viaţă.

Hai să-l numim extraterestru, că şi în cazul în care ar fi vorba despre un înger din Biblie, tot nu locuieşte pe pământ, şi s-ar chema extra-terestru. Iar în felul acesta nu ne certăm cu ateii care se încruntă chiar în clipa aceasta la noi. Dar îi invităm să se uite şi dumnealor la aceste fiinţe nemaiîntâlnite prăbuşite din cer şi să-şi dea cu părerea. Ce cred ei, aşa, ca observatori. Despre originea acestor arătări.

Transcriem mai jos un filmuleţ apărut pe youtube cuvânt cu cuvânt ca să îşi poată face toată lumea o idee despre materialele filmate ca dovadă:

Cameră de morgă. Grup de medici, asistente şi îngrijitori adunaţi în colţul stâng al ecranului.

Vocea 1: “Chiar este aici? Vorbeşti serios?”
Vocea 2: “A sosit azi-dimineaţă. Pe onoarea mea, doamna doctor, ce dracu’. Nu v-aş fi adus aici de pomană.”
Vocea 1 “Nu e nicio înşelătorie?”
Vocea 2: “Nu ştiu, fiecare judecă pentru el, doamnă. Mie mi se pare real. Dar cine sînt eu?”
Vocea 1: “Şi când fac autopsia?”
Vocea 2: “Habar n-am. Am senzaţia că mai aşteaptă o aprobare ceva, fiind un caz aşa special.”
Vocea 1: “Putem deci să-l vedem sau nu?”

Una din persoanele prezente, dă la o parte un cearşaf alb şi expune privirii presupusul etraterestru.

Vocea 1: “Ce fel de fiinţă este aceasta? O fi vreun extraterestru?”
Vocea 3: “Nu ştiu.”
Vocea 1: “Pot să îl ating? L-aş atinge un pic lângă tâmplă. Sau pe păr.”
Vocea 3: “Opreşte-te! Dacă poartă cine ştie ce microbi, cine ştie ce boli! Cine ştie la ce pericole ne expunem exact acum! Uită-te la mine, tremur!”

Întinde o mână în faţa sa, drept dovadă.

Vocea 2: “După mine pare… uman.”
Vocea 3: “Pot să fac o fotografie?”

Îşi scoate handy-ul şi face mai multe fotografii, din mai multe unghiuri. Va face senzaţie pe facebook. Lumea va da share.

Vocea 1: “Îmi face careva o poză cu el?”

Trece telefonul mobil în mâna bărbatului. El încearcă să o prindă cât mai bine în pătratul în care o fixează, apoi apasă pe buton.

Putem vorbi şi despre cazul la care au asistat neputincioşi trecătorii ocazionali din parcul Herăstrău. La fel, o persoană / extraterestru / înger cade de sus împroşcând apa. Reapare la suprafaţă mişcându-se în ritmul apei agitate de colo-colo. Lumea aleargă spre marginea lacului să se holbeze mai bine. Îşi arată unul altuia creatura bizară, conversaţiile se aprind, indistincte. Unii fac drum întors şi o iau la goană în sens opus, speriaţi c-a venit sfârşitul lumii. Toată lumea priveşte în sus, îşi pun mâinile streaşină la ochi. Să vadă dacă mai cade ceva de acolo.

Cu toţii au ceva în comun, arată altfel, ceva e diferit la ei, şi fiecare se află în posesia unei perechi de aripi. Poate un costum de carnaval. Dar nu, nu se poate da jos. Doar dacă li se smulg sau li se taie aripile cu un fierăstrău, că sînt bine inserate în oasele posesorului.

Vocea 1: “Sînt peste tot. Răspândiţi prin oraş.”, spune el dând înapoi mobilul.
Vocea 2: “Ce aripi superbe! Uită-te ce pene!”
Vocea 1: “A început totul în urmă cu doi sau trei ani. De atunci au apărut primele cazuri de îngeri răpiţi şi torturaţi de oameni. Ţinuţi în condiţii mizere, în pivniţe, legaţi cu lanţuri de pat, înfometaţi sau schingiuiţi. Ori folosiţi ca sclavi sexuali.”

Aici se întrerupe filmul şi ne lasă în neştiinţă. Ce va fi mai departe? Care este originea acestor fiinţe cu însuşiri excepţionale? De ce cad? Ce este în neregulă cu lumea? Ce discuţii trebuiesc redeschise? Există Dumnezeu?

 
 

“Nelly” de Simona Cratel

De fiecare dată când ieşeam din casă, trebuia înainte de toate să mă uit dacă nu cumva e pe alee. În cazul în care uitam să mă uit de la geam, făceam o scurtă pauză jos în holul blocului, apoi deschideam uşa cu precauţie. Ajunsă în stradă mă mai uitam o dată în dreapta şi în stânga, acum că vedeam până în capăt. Abia după aceea mă simţeam liberă să mă îndrept înspre unde mă îndreptam. Dar chiar şi atunci, nu fără să-mi sară inima din loc din când.

Cu toate acestea, am fost muşcată de vreo cinci ori. Fi-miu a fost muşcat de vreo 3 ori. El s-a învăţat repede s-o ia la goană cu viteza luminii ca să nu mai poată fi prins. O poveste demnă de Forest Gump. Ultima oară când a mai apucat Nelly să-l capseze a fost pe spaţiul verde de lângă micul lac care se află lângă clădirea noastră. El s-a împiedicat şi a căzut cu nasul în iarbă, aşa că nu a mai apucat să se arunce în apă, cum intenţiona. Băieţii vecinei de vis-a-vis au fost muşcaţi şi ei. Cel mare a trebuit să fie dus la spital pentru că a căzut cu capul de cutia poştală în timp ce era muşcat. De fapt, toţi copii din clădirea noastră au fost muşcaţi măcar o dată. Toţi adulţii cu care am vorbit pe subiectul ăsta au fost muşcaţi.

Dar Nelly nu era agresivă doar cu oamenii, ci şi cu ceilalţi câini. Mă temeam foarte tare pentru mica mea potaie pe care o numesc „Prinţesa” pentru că este ieşit din comun de sclifosită şi de răsfăţată şi are aerele corespunzătoare. Cum să o muşte Nelly pe căţeluşa mea delicată şi fragilă? Când ieşeam cu ea afară, eram speriată ca de bombe să nu cumva să dau peste Nelly din greşeală. Dacă o vedeam de la distanţă, îmi luam căţeluşa în braţe şi fugeam mâncând pământul. Ocoleam pe te miri unde şi rămâneam perioade de timp considerabile departe de propria casă, cât să fiu sigură că a trecut Nelly, că s-a cărat din zonă.

Nelly nu mergea singură pe stradă, evident. Stăpâna ei era o doamnă în vârstă, cam la 75-80, care se deplasa în cadru şi care mă întreba de câte ori mă întâlnea pe neaşteptate, adică mă lua prin surprindere în timp ce eu stăteam stană de piatră cu Nelly dând cercuri în jurul meu, mă întreba dacă sînt nouă aici în clădire, că nu m-a mai văzut niciodată. O rugam să îşi ţină căţeaua în lesă. Ea îmi promitea asta, şi cu paşi de melc, încerca s-o prindă pe Nelly care mă mârâia şi dădea să facă mişcarea decisivă. Toată operaţiunea dura uneori şi douăzeci de minute, timp în care încercam să mă menţin calmă. Până la urmă o prindea şi o dojenea cu vocea ei tremurată că să-i fie ruşine ce fată rea este. O dată când trebuia să ajung la o programare şi m-a văzut nervoasă, mi-a zis să dau cu şutu’ în ea. Că dacă dau cu şutu’ în ea pleacă.

Bineînţeles că doamna în cauză avea hârtie de la poliţie să îşi ţină câinele în lesă că altfel îi va fi confiscat. Fusese reclamată de mulţi. Chiar dacă doamna era o bătrânică neajutorată cu păr alb care nu mai părea în deplinătatea facultăţilor mintale, iar Nelly doar un pomeranian, vânătăile rămâneau vânătăi, iar spaima rămânea spaimă. Cu toate acestea, ea mergea în cadru, iar căţeaua liberă lângă ea, împărţind mârâituri, muşcături şi teroare în tot cartierul. Eu şi cu fi-miu, în cele mai neaşteptate situaţii, aveam ca glumă preferată evocarea regulată a existenţei acestei mici bestii: „Ce-ar fi să apară acum Nelly?” Şi începeam să ţipăm amândoi. La munte, chiar şi la mare în Turcia, fi-miu se mai apuca în cele mai plăcute momente să mă trezească la realitate: „Imaginează-ţi că apare acum Nelly de după colţ. Ce ai face?” Sau inventa scenarii despre feluri cât mai bestiale în care ar putea fi omorâtă Nelly. Că o călca un elefant, că se prăbuşea un avion peste ea, că un rechin o înghiţea. Uneori ajungea să spună la restaurant, în vizită, la doctor, sau mai ştiu eu unde, doar atât: „Nelly!”, privindu-mă cu ochii întredeschişi, uşor răutăcios, pentru că ştia exact care e reacţia. Şi amândoi începeam să râdem în hohote, dar nu fără tresărirea aceea de spaimă adiacentă. Doar era vorba de Nelly, regina absolută care răspândea spaimă pe strada noastră.

Singura oară când mi-a sărit cu adevărat muştarul a fost când m-am întâlnit cu ea în tunelul care duce pe sub gară în partea cealaltă a oraşului. Eu îmi aveam prinţesa în lesă, iar doamna venea încet-încet ajutându-se de cadru. Nelly mergea în faţa ei, ţoc-ţoc, pe lăbuţele pufoase. Am făcut roată împrejur să o iau la goană, dar potaia de Nelly a fost mai rapidă şi s-a repezit la mica mea prinţesă, care doarme sub plapuma mea, lipită de mine şi care primeşte dimineaţa cârnat şi o ceaşcă de lapte. Care are hăinuţe pentru orice ocazie. Pe care o cocoloşim de parcă ar fi un bebeluş care are nevoie permanent de protecţie. Am tras un ţipăt când am văzut ce se întâmplă şi până m-am aplecat eu să-mi ridic odorul în braţe, erau deja încleştate în luptă şi mi-a luat ceva timp până să pot s-o ridic. Când am ridicat-o, prinţesa mea o avea pe Nelly în gură, ţinând-o atât de strâns de gât, încât le-am ridicat pe amândouă şi doar când a devenit prea grea să o ţină în gură i-a dat drumul. Nelly s-a făcut extraplată pe asfalt. Am crezut că a murit, dar s-a ridicat şi clătinându-se pe picioare, jumulită, s-a dus spre stăpân-sa. Eu urlam deja la acea femeie că e inadmisibilă şi că nu există nicio scuză, în timp ce ea îmi îndruga ceva ce n-auzeam.

Înainte de Crăciun, am văzut-o de la distanţă pe acea doamnă cu cadrul ei cu care se deplasa şi am început să urlu isterică lui fi-miu să fugim pe altă parte. L-am tot întrebat: „O vezi pe Nelly? O vezi pe Nelly?” El: „Nu, nu, nu.”  Eu: „Unde o fi, curva aia împuţită? Unde se ascunde? Pe unde ne ia prin surprindere?” Dar Nelly nu era. Era doar doamna cu cadrul, împreună cu o persoană tânără. O văzusem des cu o altă femeie în vârstă de la scara vecină, iar la un moment dat când acea persoană nu mai dorise să se întâlnească cu ea, doamna lui Nelly se aşeza pe cadru în faţa scării, iar Nelly făcea ţanţoşă legea pe stradă. Ore în şir. Oamenii se opreau să se certe cu ea, căci eu o priveam de la geam în timp ce stăteam în faţa computerului şi scriam, şi îmi dădeam seama câtă viaţă socială avea, chiar dacă nu într-un sens pozitiv. Altfel nu i-ar fi vorbit nimeni. Ar fi fost invizibilă, moartă înainte de termen, doar o femeie foarte în vârstă, care nu se ţinea nici măcar bine pentru vârsta ei. Fără nimeni. Mulţi din prietenii ei trebuie să fi murit, rudele trebuie s-o fi uitat-o, copii cu slujbele, în cazul în care avea copii. Fără partener de viaţă, cine ştie când o fi murit dacă o fi avut vreunul.

Dar să revin la perioada de dinainte de Revelion despre care vorbesc. Chiar cu o zi înainte de a se termina anul, când coboram treptele cu fi-miu să mergem spre tren, mi-a sărit inima din piept văzând femeia din spate şi am zbierat la fi-miu: „Atenţie la Nelly! Vezi unde e Nelly!”, dar nu era. Am trecut pe lângă femeie, ea mi-a aruncat un zâmbet care m-a făcut să mă gândesc că nu e deloc senilă cum vrea să pară de obicei, cu acea recunoaştere în privire inconfundabilă. Ştia cu exactitate cine sînt, ştia tot ce se întâmplă. Mi-a zâmbit peste umăr, în timp ce noi am depăşit-o. Mi-a privit căţeaua care era ca de obicei în lesă şi a murmurat ceva spre ea care conţinea cuvântul „dulce”. Era însoţită de aceeaşi tânără pe care o mai văzusem cu ea.

Peste câteva zile am aflat că acea tânără era angajată să o însoţească în permanenţă, iar Nelly se afla într-un oraş învecinat la altcineva. Fi-miu a zis: „Cumva e trist, mama, pentru că ne făcea viaţa mai interesantă. Cum o să mergem acum pur şi simplu pe stradă? N-o să fie plictisitor?” Dar ceea ce mă uimea cel mai tare este că cineva o găsise pe Nelly dulce şi o primise la el în casă.

Straniul caz al Lorenei Anton

A început ca o poveste de la Hollywood. O autentică poveste de dragoste aşa cum ne-am dori cu toţii să trăim, iar faptul că era reală, a acaparat imaginaţia tuturor, cu mic şi mare, copii, adolescenţi, gospodine, femei de serviciu, directoare de firme, soţi, amanţi, bunici, indiferent de rasă, religie sau distanţă, pentru că la urma urmei tot ceea ce contează este dragostea. Deci doi necunoscuţi stau din întâmplare unul lângă celălalt în avion. Lorena mergea în interes de serviciu la Paris pe data de 7 martie, unde o aşteptau parteneri de afaceri ai firmei la care lucra de şase ani. Cei doi au intrat în vorbă unul cu celălalt. Conversaţia a continuat de la sine, s-a dovedit deosebit de interesantă şi a durat pe toată perioada zborului. Lorena s-a prezentat pe sine ca fiind o femeie de treizeci de ani independentă şi plină de viaţă, căreia îi plac animalele şi care petrece mult timp în aer liber. O femeie iubitoare, sensibilă, credincioasă, care crede în dragoste şi fidelitate, şi o foarte bună gospodină. El era probabil de aceeaşi vârstă ca ea, liber-cugetător, după cum s-a prezentat, autodidact, mergând la Paris pentru câteva luni ca să îşi perfecţioneze franceza învăţată de unul singur şi să ia contact cu cultura franceză în profunzime. “Werde, der du bist!*, l-a citat bărbatul pe Nietzsche chiar în germană. I-a vorbit îndelung despre desăvârşirea propriului potenţial şi despre planurile sale de viitor, destinate să-i deschidă orizontul personal şi să-i lărgească capacitatea mentală. Deci vorbesc pe toată durata călătoriei unul cu celălalt, glumesc, râd.

După jumătate de an de la această întâlnire, continuare…

Cum îmi voi petrece ziua de 12.12.12

Având în vedere că opt civilizaţii diferite au prezis că în această zi va avea loc sfârşitul lumii – nu, nu glumesc, am văzut eu la TV un documentar serios – cea mai fermă pe poziţie fiind civilizaţia maiaşă, apoi nu ştiu ce filosof sau om de ştiinţă ori matematician, nu mai ştiu exact ce era el, că mai aţipeam din când în când, care se droga ca să-şi expandeze conştiinţa (cel mai sigur mijloc să iei contact şi cu extratereştrii, de altfel, extratereştrii care şi ei îţi vor da avertismente serioase pe subiectul ăsta) şi care calculase habar n-am ce, dar desenase un grafic care demonstra cumva că s-a terminat cu noi, deşi în opinia mea erau doar nişte linii colorate pe o planşă, dar mă rog, apoi nu ştiu ce civilizaţie chineză… în fine, de ce să mint, n-am rezistat până la sfârşit. Continuare…

Am fost plătită să te omor

Bună, tu nu mă cunoşti. Dar eu te cunosc. Ştiu cine eşti, unde locuieşti şi ce faci. Ba chiar s-ar putea ca în acest moment să te privesc şi să te văd cum stai în faţa computerului şi citeşti acest text. Ieri te-am urmărit pe stradă, iar tu nici măcar n-ai observat. Îţi cunosc rutina zilnică, apucăturile, obiceiurile, ritualurile, prietenii, cunoştinţele şi rudele. Ştiu de unde iei autobuzul dimineaţa şi unde îţi bei cafeaua, ţi-am virusat computerul şi ştiu la ce situri porno te uiţi, îţi cunosc preferinţele sexuale şi ştiu ce te excită. Apropo, ar trebui să-i spui iubitei tale. Iar comentariul meu personal este că nu-i frumos deloc. Ştiu ce ţi-ai cumpărat acum câteva zile dintr-un magazin şi ce ai de gând să faci la anul. O alegere excelentă, apropo, vacanţa în Maldive! Nu am fost niciodată acolo, dar cred că în vara viitoare dacă ar fi fost să ajungi vreodată acolo, ai fi avut parte de o distracţie pe cinste. Continuare…

Nimeni nu-mi poate lua moartea

Îmi pot pierde familia. Se poate întâmpla. Să zicem că într-o zi se află cu toţii într-o maşină şi maşina intră într-o altă maşină. Sau se află cu toţii într-o casă la munte pe o creastă de deal, alunecă terenul, iar zidurile se prăbuşesc precum nişte cărţi de joc şi-i prind sub ele. Sau nu, nu, am un scenariu mult mai bun. Pleacă cu maşina şi deodată au pană, sau ceva e în neregulă, de exemplu se opreşte motorul. Ies din maşină să vadă ce s-a întâmplat. Se află la o margine de şosea, în pădure. A doua zi sînt găsiţi cu toţii morţi, sfâşiaţi în bucăţi, atârnând în copaci. Monstrul judeţului respectiv i-a găsit şi i-a mâncat. Nu se poate dovedi nimic, doar portretul robot al făptaşului este agăţat peste tot: are cap de ţap, corp doar piele şi os, alungit, cu ţepi de arici pe spinare, labe de urs şi coadă de purcel. Vedeţi dumneavoastră, e un răufăcător cunoscut. Continuare…

Cum am fost crescută de lupi

Mama a considerat mereu că un copil trebuie să înveţe din propriile experienţe, aşa că s-a dus în pădure cu mine în burtă, a găsit o prăpastie şi a născut acolo. A tăiat cordonul ombilical, apoi mi-a zis: “De acum eşti pe cont propriu. Tot ce am putut face eu pentru tine, a fost deja făcut. Timp de nouă luni am muncit la tine ca să ai două mâini şi două picioare, un cap şi o inimă. Viitorul tău depinde doar de tine. Singurul lucru pe care am să ţi-l spun este că nu e frumos să te scobeşti în nas şi că tacâmurile se aşează la masă dinspre farfurie în afară, astfel că primul trebuie aşezat cuţitul pentru felul principal, el fiind ultimul tacâm care va fi folosit. Deasupra farfuriei se aşează furculiţa şi linguriţa pentru desert. Coada furculiţei trebuie să fie spre stânga, iar a linguriţei spre dreapta.”
 
Apoi s-a răsucit şi a plecat.

Continuarea aici: http://atelier.liternet.ro/articol/12404/Simona-Cratel/Cum-am-fost-crescuta-de-lupi.html

“Ultima bacterie de pe pământ”

Când m-au răpit extratereştrii, mi-au spus “Nu-ţi fă griji, în tine trăieşte o mică bacterie pe care o studiem de mult, aşa că a trebuit să te luăm şi pe tine odată cu ea. Bacteria ai contractat-o în autobuzul 168, de la bărbatul care stătea în stânga ta.”
“Tânărul în geacă kaki?”
“Nu, nu, cel cu şapcă şi palton.”

Am tăcut un moment. Nu văzusem un astfel de bărbat. Dar se pare că el se aflase acolo, iar eu luasem această bacterie de la el.
“Poate încurc zilele, asta a fost ieri sau alaltăieri?”
“Ăăăăă… stai să vedem ce scrie aici.”

Mai departe aici: http://atelier.liternet.ro/articol/12371/Simona-Cratel/Ultima-bacterie-de-pe-pamant.html

bucureşti şi simone

Dacă aş fi creştină, ceea ce teoretic mai sînt, deoarece nu m-am dus la nicio biserică să cer să-mi ia botezul înapoi, după moarte, în primele trei zile, ar însemna să mă plimb de colo-colo cu îngerul meu păzitor de mână şi să vizitez locuri importante din viaţa mea. Îngerul meu păzitor sper să arate ca Marcel Iureş dacă se poate, nu ştiu dacă este opţional, dar vă rog frumos, cine are inimă să refuze dorinţa unei femei bătrâne şi bolnave care tocmai a murit?

Deci, cum spuneam, îngerul meu păzitor mă va însoţi în diverse locuri în care au avut loc anumite evenimente din viaţa mea şi vom recapitula împreună, presupun, relele şi bunele laolaltă, poate pentru că le voi fi uitat până atunci de tot şi voi avea nevoie de o împrospătare a memoriei. Nu se ştie exact, nu s-a întors încă nimeni din morţi să spună cum a fost. Aşa că presupun că eu voi întreprinde o călătorie plăcută în timp cu domnul înger păzitor, care probabil va avea aripi ca în filme, aripi mari penoase şi albe complet să se asorteze cu roba cea albă lăptoasă din recuzită.

Dacă va fi pe-aşa, mai întâi voi poposi în apartamentul copilăriei mele din Drumul Taberei, la parter, nu dau adresa ca să evit pelerinajele colective şi altarele ad-hoc cu scrisori de dragoste şi scrisori de ameninţări, bombe şi atacatori sinucigaşi. Apartamentul în care am copilărit era şi mai este încă, nedemolându-l nimeni căci stă încă ţeapăn pe picioare, mic şi întunecos, o văgăună, o scorbură într-un copac, un cuib secret din care am plecat spre diferite destinaţii indispensabile. Dar mai întâi a fost maidanul din faţa blocului cu tufişuri de trandafiri şi iarbă şi florile de salcâm pe care le mâncam cum înfloreau, iar îngerul păzitor îmi va arăta ceva şi mă va întreba: uite, vezi? Iar eu voi spune văd.

Parcul Moghioroş unde frati-miu şi-a spart capul dându-se cu săniuţa de pe o movilă nu înaltă, da, domnule Înger Păzitor, mă duceţi şi acolo? Vreau să mai văd o dată faţa surprinsă a tatălui meu. Expresia aceea de pe faţa lui, încă tânăr. Ştrandul Drumul Taberei aşa cum era atunci, cu bunica întinsă la soare şi baia orbitoare de lumină. Îţi mai aminteşti cât de fericită erai? Iar eu o să-i răspund domnului Înger sigur că-mi amintesc. O perioadă fără pată pentru mine. Prima iubire, un văr care a stat o vreme în Bucureşti la bunică-mea înainte de a se face pădurar, pe care eu mi-l amintesc brunet cu ochi albaştri şi frumos, deşi habar n-am cum arăta, eu aveam doar 5 ani. Am stat pe genunchii lui şi l-am sărutat pe gură îndrăgostită.

Fată rea Simona, ţîţîţîţîţîţî, o să comenteze domnul Înger. Iar eu o să spun: Mă scuzaţi, domnule Înger, ce să facem, iubirea n-are vârstă şi nu ţine cont de nimic. Şi dacă pentru atât mă criticaţi, mai bine nu continuăm călătoria înspre viitor, căci s-ar putea să suferiţi un şoc îngeresc şi morala să vă fie profund zdruncinată. Iar el o să spună: nu eşti prima mea clientă, aşa că sînt trecut prin toate, uns cu toate alifiile şi nimic nu mă mai poate şoca pe lumea asta.

Vom merge mai departe atunci, în Nuferilor, până la Liceul de Artă, unde miroseau încăperile a uleiuri şi scârţâia parchetul. Poate vom privi o scenă în care ne aflam în atelierul domnului Grecu şi cu mânuşi în mână şi paltoanele pe noi beam ceai fierbinte ca să desenăm din nou. Poate domnul Înger mă da pune să asist din nou cum stăteam la vreo coadă uriaşă pentru o bucăţică de caşcaval sau pui sau pâine, cine ştie. Doar ca să pot compara.

Dar când vom călători prin Bucureşti, voi vedea presărate milioane de Simone ici colo, peste tot, Simone îndreptându-se, întorcându-se, aşteptând, urcându-se în tramvaie, în autobuze, în parcuri. Colţişoare de Bucureşti presărate cu prezenţa mea acolo, ţesute într-un con al amintirilor şi al faptelor petrecute, a efectelor şi cauzelor, a nenumăraţilor timpi întreţesuţi. Greşeli majore, fericiri minore, fericiri explozive, acoperişuri de blocuri, discoteci cu muzica la maxim, chipuri de oameni întâlnite, siluete, mâini, palme, degete. Cum vom putea vedea atâtea doar în trei zile, domnule Înger? Nu putem să o mai luăm odată cu viaţa, să trecem sistematic prin tot, analizând şi făcând noi scheme pe petice de hârtie, şi de data aceasta să omitem răul, nedreptatea şi ura? Să desenăm doar o hartă a fericirii, utopică, Bucureştiul care ar fi putu fi dacă.

dragă mare iubire în sfârşit găsită

E adevărat că nu te-am văzut niciodată în viaţa mea şi nu ştiu cum îţi sună vocea, cum miroşi sau cine eşti în realitate, ori dacă ne potrivim sau ne înţelegem, dar te iubesc din toată inima şi asta pentru totdeauna. Pentru că pari atât de cool pe facebook. Vocea ta sună aşa cum mi-am dorit să sune vocea unei femei, şi fotografiile cu tine îmi arată că eşti femeia visurilor mele. Mai ales alea cu tine de la distanţă, să nu ţi se vadă bine chipul. Chiar nu înţeleg de ce faci un lucru atât de crud, să nu pui fotografii cu tine de aproape sau din faţă, încep să cred că tu nu mă iubeşti. Încep să cred că tu chiar nu mă vrei, dar mi-este greu să cred că vorbeşti serios. Ştiu că mă aştepţi şi visezi la mine în secret, că tot ce pui pe wall e pentru mine, ştiu că de fapt în fiecare zi te trezeşti cu mine în gând aşteptând să intri on-line ca să mă găseşti acolo.

Poate că nu ne-am întâlnit niciodată, dar iubirea noastră e mai presus de asta, iubirea noastră învinge totul, vei vedea. Iubirea noastră e ca în filme, despre asta plâng fetele pe bloguri, da, despre o mare dragoste ca a noastră. Ştiu că vrei să pretinzi că eşti măritată şi că ai un copil, dar te iau cu amândoi. Vom trăi cu toţii pe un norişor roz de catifea, vom arunca cu flori înspre cer şi zilnic vom da drumul la 1.000 de baloane colorate. Nu? Nu vrei baloane? Vrei fluturi? Bine, o mie de fluturi coloraţi. Îi voi creşte în cotlonul întunecat al minţii mele unde cresc şi iubirea pentru tine, legată de un scaun şi îngrăşând-o cu forţa ca pe gâştele pentru foie gras, doar că pe ei îi voi înmulţi momindu-i cu Bach şi Chopin şi apoi suflându-le praf de stele pe aripi. De unde voi lua praf de stele? Nu te preocupa de asta. Eu pot orice. Sînt un descurcăreţ. Iubirea pentru tine îmi va da aripi.

Te iubesc anume pentru că eşti atât de frumoasă, mai frumoasă decât orice femeie reală este, eşti de o inteligenţă atât de ascuţită încât numai un bărbat mai poate fi aşa, îţi iubesc ironiile şi glumele şi felul în care mă ignori în fiecare zi prefăcându-te că nu mă iubeşti înapoi, că nu te interesează de mine, când pretinzi că dai un like la vreo poză de-a mea e doar din întâmplare, sau că pun eu ce-ţi place ţie şi doar de-aia. Ştiu că mă iubeşti şi tu la fel de mult şi că te gândeşti la mine când faci dragoste noaptea cu soţul tău, şi că ai vrea să-mi dăruieşti câţiva copii, unul blond cu ochi albaştri, unul brunet cu ochi verzi şi unul şaten cu-n ochi albastru şi unul negru. Îi vom numi: ini mini mo. Sau cum vrei tu.

“Paradisul e pustiu”

Primul lucru pe care l-a gândit a fost că stelele nu se văd la fel ca acasă.

Stelele păreau mult mai îndepărtate, într-un număr foarte mic faţă de puzderia de lumini cu care era obişnuită, şi chiar şi acestea şterse cumva, lumina lor abia răzbătând până la ea.

„Aici stelele mor”, a spus Iulia.

A privit-o fără să înţeleagă la ce folosea această remarcă.

Când stătea culcată pe plajă seara şi privea stele aproape stinse, printre palmieri, auzea vocea aceea nazală care chema la rugăciune: „Mare este Dumnezeu! Mare este Dumnezeu! Mare este Dumnezeu! Mărturisesc că nu există dumnezei în afară de Dumnezeu! Mărturisesc că nu există dumnezei în afară de Dumnezeu!”

Zburaseră peste deşert, peisajul acela redus la dune de nisip le păruse impresionant, dunele acelea care se întretăiau pe care Iulia încercase să le fixeze în cuvinte. Pentru ea, ca lucrurile să existe, trebuiau mai întâi încapsulate în concepte. Coborâseră din cer pe aeroportul păzit de tancuri şi soldaţi înarmaţi cu mitraliere pregătite pentru tragere. Dar să vorbească despre asta, Iulia nu a mai găsit aşa uşor cuvinte. Primele zile trecuseră fără revelaţii importante. Imediat după prima zi se instalase un ritual de vacanţă din care nu mai aveau de gând să iasă. Dormit, mâncat, zăcut pe plajă într-o stare de semi-conştienţă.

„Eşti fericit?”, l-a întrebat Iulia, care se îmbrăca pentru cină. Stătea cu spatele la el, privindu-se în oglindă în timp ce-şi închidea sutienul cu mâinile duse la spate. I-a prins privirea aceea de o seriozitate gravă în oglindă. Continuarea

“Shattan”

Mein bester Freund, Shattan, ist überall. Hat dieselbe Mutter wie ich, hat alles was ich habe, dieselbe Körpergestalt, und er bewegt sich genauso wie ich. Mach mir nicht alle Sachen nach, du! Geh nicht überall hinter mir, lass mich in Ruhe! Hör auf ich zu sein! Wenn ich die Tür aufmachen will, muss ich mit ihm streiten: Ich werde diese Tür aufmachen, nicht du! Aber wenn ich ihn besser beobachte, ich merke er hat alles doppelt wie ich. Hat zwei mal mehr Dinge als ich, er hat mich und sich, und ihm vergeht die Zeit langsamer. Bei ihm scheint sie stehen zubleiben, oder in eine andere Form zu existieren: aufgeblasen in kleinen durchsichtigen Blumen die ihn umringen, ja, die Zeit. Mach mir nicht alles nach, du, du, du, du, mein dunkler Schatten. Du, Shattan.
 
Er war einst mein bester Freund, doch als ich erfahren habe dass er mir alles nachmacht wurden wir nicht mehr Freunde, dann wurden wir Feinde. Aber es ging noch schlimmer, weil er hat angefangen mir zu sagen mach das und das und jenes und darum mich gezwungen zu schreien: Hör auf deine Macht auf mich zu Üben. Er hat nicht aufgehört, sondern weiter gemacht, daher wurde er mächtiger als ich. Er war mein Schatten und trotzdem mächtiger als ich.
 
Er wurde mehr beliebter als ich, und ich habe ihn beobachtet wie er sich freut und auslebt und sich vergnügt, während ich all seine Leiden auf mir getragen habe. Er hat alles sinnliche genossen und mir blieben die Reste, der Morgen danach, die toten Momenten ausgepumpt von Freude, zwischen ich und ich, diese schweren Momenten, die mich töten. Undefinierbar, ohne mich, ohne Subjekt, wenn ich mein Ego hinterher trage als falschen Besitztum. Ja, ich hab ihn gesehen wie er sich in die falsche verliebt hat, und alles mögliche mit seinem Körper aufgenommen, und trotz allem das ganze Leid ist nur mir geblieben, nur mir. Sie verletzt mich!, hab ich geschrien. Lass sie los! Geh weg von da! Lass die Finger davon! Tue das nicht! Aber er tat immer alles was er wollte, was er für richtig hielt, alles was er mochte, ohne auf mich einen Blick zu werfen.
 
Das ich hier bin, verdanke ich dir, hat Shattan mir gesagt mit einem großen Grinsen im Gesicht. Er machte mir nicht mehr alles nach, er hatte jetzt sein eigenes Leben.
 
Ich hab versucht ihn mit Worten auszutreiben, aber er war stärker. Er war größer und die Welt gehörte ihm. Hör auf, mich in einen Schatten zu verwandeln! Du, du, du…! Hör auf an meiner Stelle zu Leben! Sieht du nicht? Ich hab dich geboren, ernährt und du willst jetzt mich töten.
 
Das ich hier bin, verdanke ich dir, hat er mir gesagt, und weiter gemacht.
 
Und so wurden wir Feinde.

http://atelier.liternet.ro/articol/10252/Simona-Cratel/Shattan.html

http://www.leselupe.de/lw/showthread.php?postid=558477#post558477

“Aproape vară” de Simona Cratel

Un bărbat şi chitara lui pe malul Isarului, aplecat asupra instrumentului. Părea o dragoste de durată. O melodie lentă, dulceag subversivă se insinua înspre ceilalţi. Ici-colo, oamenii, câte doi, câte patru, sau câte un singuratic inexorabil, cu toţii privind apa. Întorşi cu faţa spre ea. Aşezaţi, încremeniţi. Iarna a fost grea. Şi mai ales lungă.

Pietrişul alb strălucea în soare, iar apa îşi juca luminile aruncând scântei bruşte. Câteva raţe, în cupluri, traversau de pe un mal pe altul în căutare de hrană, scufundându-se din când în când, rămânând neclar dacă aceste incursiuni subacvatice se bucurau de succes ori ba.

Era linişte, conversaţiile se derulau pe un ton prea jos pentru a putea fi auzite. Doar nemişcarea corpurilor întoarse spre ape. Iar apele curgeau.

Un bărbat arunca un băţ unui labrador negru care înota până în mijlocul râului să-l aducă înapoi. Animalul, docil, făcea dus întors fără grabă. Executându-şi sarcina. Băţul era depus lângă piciorul stăpânului.

Deodată un punct în mişcare. Un tânăr cu o pălărie neagră a coborât treptele şi şi-a preluat locul printre ceilalţi, ca într-un tablou prestabilit, iar din încordarea corpului se putea deduce că o face cu oarecare întârziere. Apoi s-a relaxat. A început să privească apa, corpul său a intrat în nemişcare. A început să zâmbească.

Curgerea apei acoperea orice conversaţie.

Melodia senzual-melancolică îşi făcea însă loc, mai puternic decât vuietul râului care se ducea înspumat la vale. Bărbatul stătea aplecat asupra chitarei sale, concentrat. Era singurul neatent la curenţi şi vârtejuri de scântei. Părea o dragoste de durată.

“Zâmbetul unui străin” de Simona Cratel

(pentru Laura Ion)

Peace begins with a smile. – Mother Teresa

Uneori un zâmbet de la un străin înseamnă mai mult decât cel de la un prieten. Prietenul te cunoaşte, străinul nu.
Am început să dăruiesc zâmbete după ce am primit unul în tramvai. Nu aveam de ce să mă ţin, eram înconjurată: în faţă se afla un domn, în spate scaune, oameni peste tot, zi aglomerată. De fapt, era seară sau chiar noapte.
Mi-era frig, tremurasem în aşteptare în staţia plină şi încă nu-mi revenisem. Acum doream să cobor, eram prinsă într-un echilibru instabil între aceste persoane străine care reuşiseră să aibă acces la puncte de sprijin, aşa că s-a întâmplat ca la o frână bruscă, din instinct, să întind braţul către o bară pe care o observasem fără să-mi dau seama. Subconştientul o înregistrase, calculase distanţa şi aşteptase momentul decisiv.
Am reuşit să mă prind la timp cu vârful degetelor de aparatul care compostează bilete. Înainte de asta, degetele mele au trecut prin dreptul pieptului unei persoane. Când mi-am ridicat privirea spre ea, acea femeie mi-a zâmbit. Automat i-am reflectat zâmbetul în mine. Ceva s-a ridicat înăuntrul meu şi s-a deschis total, ca o explozie de lumină. O floare pe care o aveam înăuntru, dar de care nu ştiam, şi-a desfăcut petalele. O căldură neaşteptată mi-a străbătut corpul, iar zâmbetul care mi-a înflorit pe faţă a proiectat toată această energie iradiant în afară.
Am zâmbit ca ea, total, sincer, din toată inima. Era o străină, cu o faţă plină de magia acelui zâmbet. De frumuseţea acelui zâmbet desăvârşit.
Acasă am exersat în faţa oglinzii, încercând să reproduc produsul acela irepetabil al atâtor energii subtile, să ridic în mine zâmbetul absolut, zâmbetul care porneşte din abdomen ca o minge de foc, se ridică în sus cu forţa unui uragan de bine, de simpatie reală, de urare nerostită şi de dorinţă sinceră de bine pentru altcineva.
Nu am reuşit pe moment.
Dar apoi a venit spontan într-un magazin, când o femeie m-a atins pe mână din greşeală şi şi-a cerut scuze, iar eu m-am răsucit spre ea, privirile noastre s-au întâlnit. Exact în acel moment am fost capabilă să dăruiesc acel zâmbet de care vorbesc, în care se îmbină energia şi dorinţa de bine şi sinceritatea, toate acestea pentru cineva absolut străin. Ea mi-a reflectat zâmbetul pe loc, colţurile gurii i s-au ridicat, faţa i s-a destins, ochii i-au strălucit de energie, de primirea acelui cadou neaşteptat, uimită şi ea, prinsă în surpriza acelui mod de a zâmbi. Un străin către alt străin.
S-a petrecut a doua oară când am întâlnit un vecin în pragul uşii blocului şi m-am speriat de apariţia sa, căci eram ocupată cu căutatul cheilor, scufundată în gânduri. El a zâmbit înapoi cu aceeaşi forţă, deschidere, energiile noastre s-au interschimbat, apoi a trecut pe lângă mine. Pot spune cu certitudine că am citit pe chipul său uimirea şi nedumerirea pe care o simţea faţă de ceea ce tocmai se întâmplase… de puterea unui simplu zâmbet.
Aşa că am zâmbit şi am zâmbit mai departe.
Ştiam că şi el îl va dărui altora. Era molipsitor.