“Paris” de Simona Cratel

(1)Am fost în Paris prima oară în 1997, chiar în ziua în care a murit prințesa Diana. Apoi am fost când în Tailanda a avut loc tsunami-ul, în 2004. Eu am vrut în Phuket în loc de Paris, dar soţul meu s-a opus. Cam aşa a funcționat viaţa mea şi până acum. Soţul mi-a spus că atrag mereu întâmplări ciudate şi că mie mi se întâmplă mereu ceva dacă mă lasă pe cont propriu. Statistic vorbind, este amuzant şi nu neadevărat.

Am ajuns după o călătorie obositoare de 8 ore. Mai ales pentru mine, să stau în maşină atâta timp, a fost o tortură. Dar mă uitam cum doarme căţeluşa pe bancheta din spate şi îmi aminteam că merită. Când am făcut o scurtă oprire într-o parcare din Franţa, m-a izbit mirosul de soc. Dacă nu citeam, priveam picăturile de ploaie izbindu-se de parbriz, în goană, pe autostradă.

Când am ajuns la hotelul nostru din Place d’Italie, mă simţeam deja foarte rău. Tremuram, aveam viziunea aceea de tunel, ca atunci când te afli în pragul colapsului.

Ne-am luat în posesie camera, care, spre şocul nostru, era foarte mică. În momentul în care o rezervasem, eu nu mă uitasem si la dimensiunile ei. Alesesem hotelul pentru că avea foarte multe comentarii pozitive pe booking.com. Abia aveam loc sa ne strecurăm pe lângă pat, să deschidem o valiză peste care trebuia să facem pasul mare. Dar faptul că era totul modern şi foarte curat, diminua furia pe care o simţeam. Nu aveam idee cine le dăduse autorizaţie ăstora să închirieze un astfel de spaţiu claustrofob.

Afară încă ploua, dar am luat-o spre Place d’Italie şi apoi spre centrul Parisului pe jos, nu înainte ca eu să-mi iau în fugă un Burger şi o cafea de la MacDonald. Acesta a fost primul lucru pe care l-am mâncat eu în Paris şi a fost atât de scârbos, că îmi venea în permanenţă să vomit. Când am luat o gură din cafea, mi-am ars tot cerul gurii. Am scos capacul să se răcească şi am mers mai departe cu cafeaua în mână, aşa că s-a vărsat peste marginile paharului şi m-a ars pe degete.

Am ajuns la Notre Dame. Am aşteptat afară ca băiatul şi soţul meu să viziteze. Era foarte rece. Nu mai ploua. Căţeluşa tremura din toate încheieturile. M-am așezat şi am strâns-o la piept pe sub haină, încercând în zadar să o încălzesc. Nu a încetat să tremure până am plecat de acolo.

Am luat-o pe străzi fără țintă. Ne era foame, lista de restaurante luate de pe tripadvisor nu indica nimic în zonă, aşa că am intrat la nimereală într-un bistro. Am deschis cartea de bucate şi văzând preţurile, mi-am spus că n-are ce să fie greşit. Nu?! Abia în momentul în care chelnerul ne-a așezat în față nişte tacâmuri ieftine şi uzate şi nişte dreptunghiuri de hârtie uşor mototolite, refolosite probabil, am simţit că o iau razna. Eram epuizată, moartă de foame, prima mea zi în Paris. După primul pahar de vin prost dar la suprapreț, viaţa a devenit însă suportabilă. Chiar am reuşit să zâmbesc chelnerului care a venit cu cartofi congelaţi ordinari pe farfurie şi nişte fripturi mediocre.

Când am văzut că la nota de plată exorbitantă în raport cu ce avusesem în faţă, soţul mai lasă şi bacşiş, am simţit că o iau razna din nou, dar mi-am spus să dau drumul, să nu mă mai gândesc.

Am parcurs drumul spre hotel bine dispuşi. Se înseninase, ieşise şi soarele. Oamenii bine îmbrăcaţi care treceau pe lângă noi contribuiau la binele general, oameni dichisiţi, şic, cu feţe vesele, multe femei prea elegante sau chiar excentrice. Apoi dădeai peste un cerşetor într-o stare groaznică şi reveneai pe pământ. Cerșetorii, aveam să constat, sunt mult mai rău decât cei din Germania. În Germania sunt mai bine îmbrăcaţi şi mai curaţi. Cineva le dă haine, undeva, ei fac un duş. Aici par a fi complet lăsaţi la mâna soartei cei mai mulţi dintre ei. Strigă după tine Madame un Monsieur … Foarte multe creţe pe stradă, acolo aş trece neobservată. Mi-a trecut prin cap că cine a trăit o vreme în Paris, probabil că nu mai poate trăi în altă parte. Şi nu neapărat de prea mult bine, dar oraşul are ceva unic. Chiar dacă nu pot spune ce.

(2)Despre oraşul acesta spune ceva câinele meu. Trage în toate direcţiile, priveşte înspăimântată în toate direcţiile. A dat total în psihoză.  Sub tălpile noastre duduie metroul de parcă ar fi cutremur, gurile de aerisire ale metroului o înspăimântă, gurile de aer condiţionat din magazine şi restaurante, la nivelul pavajului, o bagă de-a dreptul în boală. Oraşul acesta suprapopulat, nebun, zgomotos, o face varză. Şi pe mine la fel. Pot spune asta cu siguranţă, mai ales după ce am făcut cunoştinţă cu metroul. În metroul parizian atragi probabil mai multe priviri pline de ură dacă ai un câine în braţe decât dacă ai fi travestit. Cel puţin aşa a zis soţul meu. Căţeaua mea în orice caz nu mai ştie ce să creadă despre lumea în care trăim.

Este deja a doua zi. Am luat micul dejun într-o patiserie din Place d’Italie. Cafea, quiche cu brânză. Mi-am ars toată gura cu el. Era încălzit prea tare, iar mie îmi era prea foame.

(3) Ne-am trezit, ne-am spălat, pieptănat, îmbrăcat frumos şi ne-am prezentat în Place d’Italie pe o terasă. Eu am mâncat omletă şi croasant. Căţeluşa a privit de sub masă trecătorii. În metrou, acelaşi coşmar. Labirintul acesta de tunele înguste mirositoare şi deprimante mă termină de fiecare dată. Oamenii merg ca nişte nebuni furibunzi într-un marş forţat de colo-colo, ai senzaţia că stai tuturor în drum. Ţi se face frică. Încerci să te integrezi în torentul uman, dar te costă nişte neuroni. Nu aş rezista aici mai mult de jumătate de an fără să mă îmbolnăvesc de nervi. Stresul din jur, poluarea sonoră sunt uriaşe, violente, copleşitoare. Oraşul iubirii pe dracu’. Mai degrabă oraşul bolilor de nervi…!

Uneori la metrou se suprapun anunţurile prin megafon. Adică urletele prin megafon. Eşti anunţat din nou şi din nou să nu îţi laşi bagajele nesupravegheate, să ai grijă la hoţii de buzunare şi dacă vezi vreun bagaj suspect, să anunţi. Iar asta ţi se spune în trei limbi. Sau chiar mai multe.

(4) Am început să vizităm atracţiile turistice, turnul Eiffel exercită o atracție deosebită pentru băiatul meu. Dar nu s-a putut urca în el. Este o coadă uriaşă. Am mâncat clătite nefăcute în parcul din faţă, am făcut fotografii, apoi am plecat spre alte ţinte de interes pentru băiat. La o intersecţie, când aşteptam să se facă verde, un bărbat care semăna foarte tare cu actorul din „Vinyl” mi-a rânjit cu toţi dinţii. Mă privea aşa amorezat, că nici n-am avut timp să mă simt flatată de atâta şoc. Primul lucru m-am gândit ce mai e şi cu nebunul acesta şi ce dracu’ vede la mine. Purta un pardesiu bej peste cămaşă şi pantaloni de costum. Avea coama aia neagră, pielea măslinie şi ochi negri. Momentul a luat sfârșit neplăcut când fiu-meu s-a răsucit spre mine şi mi s-a adresat cu „mama”. Am traversat, iar bărbatul a intrat în curtea unei clădiri impozante, înconjurată de un gard din fier forjat şi nu am apucat să văd dacă era ambasadă sau ce era, că mă apucase timiditatea, dar mi-a ajuns să văd cum l-a salutat portarul, cum s-a îndoit din mijloc cu elan, privindu-l cu frică. Mi-am zis: Să fiu a dracu’!!! Când îmi refac viaţa îmi iau un preşedinte, ce să mă mai încurc? De ce să fii modest dacă poţi să ţinteşti sus?!

Ne-am urcat în metrou. Am căutat undeva pe lângă Sacre Coeur un restaurant de pe tripadvisor dar deschidea abia la 7. Iar eram lăsaţi la mâna soartei. Am luat-o la întâmplare până am ajuns pe o stradă unde toată lumea era de culoare, bărbaţi arabi şi de alte naţii stăteau pe margine şi ne şopteau câte ceva, unii ne întindeau telefoane. Majoritatea oamenilor care treceau în grabă pe lângă noi arătau îngrozitor. Ni s-a făcut frică şi am grăbit pasul.

Într-o singură zi am văzut doi oameni care nu-şi puteau coordona mișcările, abia îşi țineau echilibrul, sub influenţa a ceva, şi totuşi nu miroseau a alcool, iar unul în metrou m-a călcat atât de rău pe picior că abia m-am abţinut să nu gem. În acest oraş neprietenos cu câinii, am văzut cerşetori români bătându-se pe stradă. Trântindu-se unul pe altul la pământ, dându-şi pumni în mutră, dându-şi în cap cu obiecte. La Arcul de Triumf am văzut românii cu alba neagra pe o străduță mai încolo. E prea zgomot, e prea mult haos, prea multă nebunie.

La Sacre Coeur am avut un moment de bine când un negru cu o chitară a cântat Like diamonds in the sky.

Am intrat la nimereală într-un restaurant şi uitându-mă în meniu la preţurile foarte mari, mi-am zis că aici chiar că nu avem cum să dăm greş. Eu mi-am luat picioare de broască pe care a trebuit să pun mult sos Tabasco de scârboase ce erau, şi nişte brânză. Băieţii au avut un fel de gulaş de vită pe care a trebuit să-l termin eu. Vinul a fost însă bun. Când a venit cu nota de plată, chelneriţa a făcut greșeala să întrebe cum a fost mâncarea, iar băieţii au fost sinceri. Eu am încercat să o dreg, spunându-i că gustul de afumătură al cărnii de vită a fost interesant. Iar ea a făcut ochii mari spunând că acesta e un comentariu… interesant. Deci arseseră şi mâncarea când o aduseseră, gustul acela nu era deloc intenţionat.

(5) Zilele următoare au fost mai bune. Ne-am mai obişnuit cu oraşul. Am umblat peste tot. Am mâncat şi la un restaurant bun şi am plecat de acolo ameţiţi de vin de calitate, euforici de nu ne mai încăpeam în propriile haine, promiţându-ne să venim să locuim aici un an, sau chiar doi, încântaţi de oraş. Asta a durat desigur până ne-am trezit şi am spus că oraşul nu este totuşi de noi, băiatul spunând că în nici un caz de el. Am intrat în biserica Saint-Germain-Des-Pres, unde în 2004 soţul meu mi-a jurat că mă va iubi pentru totdeauna, până când moartea ne va despărţi, iar când a venit rândul meu, am spus că este iraţional să jur aşa ceva. Eram ameţiţi de vin, ieşisem dintr-un restaurant şi intrasem în această biserică. Euforici, îmbătaţi unul de celălalt mai ales, eram gata să ne jurăm unul altuia orice. Doar că eu am fost mereu raţională. I-aş fi jurat că îl voi iubi cât mă va face fericită, sau că iubesc ploaia şi că marea mă face nervoasă, sau că luna plină pe cer mă face melancolică, dar nu iubire veşnică.

Acum, în acelaşi loc, l-am pus pe fiu-meu să îmi jure că nu va bea niciodată şi nu va lua droguri. A protestat cum adică să nu bea niciodată? Nici măcar o bere din când în când?! I-am dat voie o bere. Când am ieşit din biserică, încântată că l-am făcut să jure aşa ceva, ştiind că el crede în Dumnezeu, am aşezat o mână pe uşă şi i-am spus ălui de sus: Thanks, pal.

Ce am mai scris

Îţi plac pisicile?, m-a întrebat.
Îmi plac pisicile, am minţit. Nu-mi place mirosul de pisică, nu suport părul, iar felul lor de-a fi mă lasă rece. Sunt o persoană căreia îi plac câinii.

http://atelier.liternet.ro/articol/14126/Simona-Cratel/Nu-pleca-in-rai-de-unul-singur.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14160/Simona-Cratel/Sunt-o-femeie-cu-suflet-de-barbat-si-caut-un-barbat-cu-suflet-de-femeie.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14172/Simona-Cratel/Banca-din-fata-statuii-lui-Eminescu.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14188/Simona-Cratel/Barbati-din-autobuze-si-trenuri.html

http://atelier.liternet.ro/articol/14205/Simona-Cratel/Luis-si-pisicile-de-apoi.html

Să fim zen

În anul două mii zece, am început să frecventez un centru budist. Acolo fusese timp de şapte ani şi prietena mea din vremea aceea, Sabine. Ea mi-l recomandase, dar între timp nu mai mergea la el. Îmi spusese că şi-a dat seama la un moment dat că sînt o sectă şi că de fapt budismul nu te ajută să devii un om mai bun, pentru că dedesubt rămâne tot răul nealterat şi iese la suprafaţă mereu, fără să poţi face nimic. Eu mă duceam la ea în fiecare marţi, când avea un cerc de ocultism în care mă simţeam obligată să mă integrez. Şedinţele constau într-un amalgam de concepte din toate religiile posibile, adaptate de ea uneori în mod foarte nefericit.  Continuare…

Ce am vrut mereu să zic, dar nu m-a auzit nimeni

Ai cancer. Da, tu ai cancer. Şi eu am cancer. Toţi avem. Nu ştiu de ce nu mă crede nimeni. Avem şi cancer al sufletului, cum am văzut pe facebook că a postat cineva, avem de toate. Sîntem bogaţi. Nu n-am luat-o razna, deşi am fost pe aproape în septembrie şi octombrie. Dar nici nebunia nu mai e ce era, şi ea are cancer. Simt doar o sfârşeală aşa, şi râd într-una, şi am chef să vorbesc cu oamenii, ies în stradă şi vorbesc cu necunoscuţi, declar iubire tuturor, le-o declar cu precădere celor care au nevoie, mă duc la medicul meu de familie şi nici măcar nu trebuie să inventez ca înainte probleme ca să vorbesc cu el, pentru că m-am dus la el şi i-am zis că mătuşa mea are cancer. Mi-a prescris antidepresive şi şi-a însemnat acolo pentru ce trebuie să mă controleze an de an. Cancer de piele, cancer de stomac, pentru cancerul uterin mă duc la ginecoloaga mea, care, apropo, mi-a zis că după 40 trebuie să-mi fac şi o mamografie pe an.Mi-am luat şi un spray pentru păr pe care scrie că după 40 părul nu mai are strălucire, aşa că trebuie să folosesc urgent produsul lor, că altfel am încurcat-o. Nimic nu mai străluceşte după patruzeci de ani.

Nu, nu mi-e frică de moarte. Mi-e frică de viaţă. Mi-e frică să nu se dezmembreze viaţa mea aşa cum o ştiu. Nu fac faţă bine la schimbări. Nu îmi plac schimbările. Poate că e din cauză că după patruzeci de ani speranţa în mai bine a făcut şi ea cancer şi îmi trebuie un spray cu care s-orevigorez. Cred că mai binele binelui e răul. Nu e adevărat, am fost mereu de credinţa asta, aşa m-am născut, cum alţii se nasc gay. Eu m-am născut cu un optimism ieşit din comun. Astam-a făcut mereu greoaie, încăpăţânată şi nesuferită. Precum cancerul.

Eu nu vreau să scriu despre cancer. Dar vrea el să scrie despre mine.

Aş vrea să mor prima dintre toţi. Înaintea tuturor vreau să zic. Să îi las pe ceilalţi să se descurce cum or putea. Nu vreau să trăiesc fără nimeni de care îmi pasă. De mătuşa-mea îmi pasă. Nu concep să merg în Bucureşti şi să nu vină la masă, să fie acolo, să bea un pahar de ceva şi să nu vorbească cu mine. Între timp i s-a scos stomacul. Când mi-a zis maică-mea la telefon că i-a fost scos stomacul am simţit groază, nu ştiam că se poate trăi fără stomac. Dar ea va trăi fără stomac. Se pare că se poate trăi fără foarte multe lucruri. Până la urmă nu are cancer, acest text este de fapt pozitiv şi trebuie să insufle speranţă. Tumora din stomac s-adovedit o altfel de tumoră, una benignă, dar tot va avea de-a face cu tratamentul pentru cancer. Asta din cauza că pe foaia de ieşire din spital medicii, bazat pe ce au văzut când audeschis-o, au scris ce au scris. Cancer în ultimul stadiu.

L-am visat azi noapte pe un prieten şi iubit, Bogdan, care a murit de cancer. Am visat că a trebuit să dau coate în dreapta şi în stânga ca să ajung la el. O întreagă mulţime de oameni strânşi unul lângă altul în jurul lui mă împiedicau să ajung la el. Vedeam doar cefe. Mă chinuiam să mă strecor printre ei, trebuia să fac uz de toată forţa. Când am ajuns aproape, m-arecunoscut. El era singurul întors cu faţa spre mine şi ochii îi străluceau albaştri. Mi-a întins mâna şi mi-a zis cum mă saluta mereu: “Heeei, ţuţurelu’!”. M-am trezit şi am stat aşa în fund. Căţeaua s-a trezit şi ea şi mi-a tras o limbă peste faţă.

Dar e mai bine decât atunci când îl visez pe tatăl meu. El a avut o tumoră tot ne-cancerigenă,dar în creier. Şi tumorile ne-cangerigene ne omoară. Cancer ne-cancerigen. E pur şi simplu viaţa. Toată lumea urlă sus şi tare în culmea extazului: VIAŢA. Dar e doar o tumoră care ne omoară. Toţi o avem. Iar în nebunia declanşată la noi în familie de cancerul mătuşii mele, totul a luat-o raza. Nopţi nedormite, discuţii la telefon nesfârşite de nenumărate ori pe zi, aşteptări, alunecarea aceea în gol. La şase dimineaţa eram deja cu maică-mea la telefon. Într-una din dăţi era indignată că în timp ce îşi pregătea cafeaua la patru dimineaţa au început căţele se să mârâie şi când s-a uitat pe geam, un băiat în jur de 30 şi-o freca uitându-se la ea. Îmi veneasă-i zic, lasă-l dracu’ în pace că are cancer. De ce să-l înjuri şi să arunci cu ceapă după el? Nuţi-e milă de el? Dacă aş fi fost eu, în momentul ăla acolo, în dezastrul ăla, i-aş fi strigat că îl iubesc.

Publicat la http://atelier.liternet.ro/articol/13788/Simona-Cratel/Ce-am-vrut-mereu-sa-zic-dar-nu-m-a-auzit-nimeni.html

Caut amantă pentru bărbatul meu

Iubesc să am o familie, să fie nevoie de mine undeva. Singurul loc în care e cu adevărat nevoie de mine pe lumea asta este la mine în familie. Singurul loc în care sînt iubită. În rest, nu-i pasă nimănui nici măcar dacă exist ori ba. Bărbată-miu ar putea divorţa şi şi-ar putea lua o puştoaică de douăzeci de ani, dar nu o face. Cel puţin nu încă. N-au intrat zilele în sac. Om trăi şi om vedea. I-am şi spus că am rămas în urmă, nu mai e la modă să fi căsătorit. Tre’ să divorţăm repede. Eu să încep să îmi fac injecţii cu botox şi să ţin diete ca să plac puştilor de douăzeci de ani, iar el să-şi ia o prospătură pe care s-o crească. Tot e fi-miu singur la părinţi, o surioară nu i-ar strica. Ar putea face o afacere mult mai bună, sincer. Când mă trezesc cu curu’ în sus şi încep să urlu la ei, sau n-am chef pur şi simplu să fac nimic în ziua aia, ori mă las servită la pat, nervoasă, intolerantă, mă uit la ei şi mă mir. Tare sînt proşti.
Familia mea, exact aşa cum mi-am dorit-o. Îi iubesc atât de rău, că aş fi în stare să le donez tot ce se poate dona, oricare organ care poate fi ciopârţit şi împărţit în dreapta şi stânga. Pe fi-miu nu îl las să călătorească singur cu avionul. Nu pentru că nu ştiu ce-o să facă atâtea săptămâni de unul singur în România (pe care el o iubeşte) aşa cum susţin, ci pentru că dacă e să pice avionul, tre’ să pic şi eu cu el. Nu ştiu dacă aş putea trăi o secundă mai mult decât fi-miu. În orice caz, ar fi la limita imposibilului.
Îmi iubesc familia ca o nebună şi le declar regulat. Când îi văd strânşi la masă, flămânzi şi enervaţi că nu-i hrănesc mai repede, le zic: Vă iubesc la nebunie! Îi iubesc cu mutrele lor enervante şi cum sînt ei aşa nesimţiţi şi aroganţi. Cum îşi lasă hainele aruncate peste tot şi nu strânge niciunul după el. Iubesc câinele care dă din coadă cum îmi aude vocea. Cum îmi aude vocea vine la mine de pe oriunde ar fi. Căţeluşa mea credincioasă şi bună, care doarme doar sub plapumă chiar şi vara, singurul câine pe care l-am avut care mă şi ascultă. Didina, maidaneza mea cât un urs, membru de bază al familiei, care a murit în septembrie anul trecut, mereu a considerat că îi sînt inferioară, aşa că m-a fugărit prin casă cu orice ocazie şi m-a muşcat. Prinţesa mea mică e altfel, ocupaţia ei de la ora 7 seara în sus este să ne lingă picioarele până începem să urlăm de durere că ne ia şi pielea. Iubesc cumpărăturile de sâmbătă cu lista de pe care lipseşte mereu ceva esenţial. Certurile pe ce prăjitură să fac sau nu în week-end. Fiecare vrea altceva, ori mă confundă cu o bucătăreasă profesionistă. Ador sărbătorile cu planificările aferente, cu surprizele şi mâncărurile speciale, cu cadourile şi tandreţurile de sezon. Acum doi ani am urlat o oră de încântare la cadoul primit.
Iubesc îmbrăţişările de familie, aşa în grup, cu câine cu tot, când stăm în faţa televizorului, când sîntem în vacanţe, când sîntem în tren sau mai ştiu eu unde. Ador agitaţia căţeluşei care nu ştie unde să alerge mai întâi şi picioarele cui să le lingă mai întâi. Sînt nebună după furişările mele şi-ale lui bărbată-miu în pădure la o berărie ascunsă unde asculţi muzică de fanfară sub nişte tei uriaşi. Eu de la a doua bere sînt deja ebrietată şi bărbată-miu are grijă să nu îmi mai rup ceva, având în vedere că de jumătate de an am devenit din ce în ce mai fragilă fizic. Mă amuză că există un al nu ştiu câtelea simţ pentru când eu şi bărbată-miu avem de gând s-o punem de-o treabă serioasă şi deodată toţi ceilalţi membri ai familiei, care n-ar trebui să acorde atenţie, acordă atenţie. Joaca de-a ascunzişul interminabilă ca să avem şi noi cinci minute de intimitate măcar o dată pe săptămână. Fuga de copil şi câine. Deşi de câine scapă omu’ mai greu. Sîntem forţaţi în permanenţă la un threesome. Găseşte ea un picior de lins. Dă din coadă şi nu se lasă împinsă din pat. Ea insistă. Un adevărat cancer.
Iubesc excursiile noastre, când pregătim pentru plecare sandvişuri şi legume şi fructe. Copilul taie morcovi în fîşii subţiri şi ţelină crudă în cubuleţe, face nişte sandvişuri artistice la care eu n-aş avea răbdare, şi trecem în revistă dacă avem blid pentru căţeluşă şi apă pentru toată lumea, şi şerveţele şi tricouri de schimb. Îmi iubesc familia pentru că fi-miu a zis o dată uitându-se pe geam din maşină la un câine care de fapt era bătrân şi bolnav: Vai săracul căţel, dacă ar fi trăit la noi ar fi avut coada pe sus tot timpul şi ar fi ţopăit de colo-colo. Pentru că după ce a fost trimis la psihologul şcolii din cauză că face prostii din nou şi din nou, mi s-a zis că povesteşte cu bucurie ce se întâmplă pe acasă, ba chiar râde şi par cele mai importante lucruri de pe lumea asta pentru el. Probabil că se gândise că are părinţi problemă, de aia face prostii. Nu că are mintea creaţă, iar eu o să mă mut curând în cămăruţa pentru discuţii cu părinţii de la gimnaziu. Nu numai eu, orice mamă de băiat, mai devreme sau mai târziu are de-a face cu cămăruţa de la etajul întâi. Am putea trăi toate acolo şi înfiinţa un club. I-am şi zis, mă, tu n-ai cum să mă dezamăgeşti pe mine cu nimic. Mă duc şi eu pe acolo să mă prefac că le dau dreptate. Dacă ajungi chiar şi criminal, eu te voi iubi exact ca acum. Vei fi criminalul meu. Nimic nu se va schimba. Când eram eu mică, aşa erau băieţii, azi nu mai pot săracii să tragă o băşină.
Iubesc familia mea pentru că atunci când l-am întrebat pe bărbată-miu dacă mă iubeşte, mi-a zis isteric: Dacă te iubesc?! Merg zilnic la serviciu doar pentru familia asta. Nimeni nu s-ar duce în jobul ăsta dacă n-ar fi extrem de motivat. Mă scol dimineaţa pentru familia asta, îmi dau sufletul pentru familia asta. Când o să-mi dau demisia de la serviciu, vei şti că nu te mai iubesc.
Iubesc familia asta pentru că nu există pentru mine nimic mai bun. Ce poate fi mai bun decât să împarţi viaţa cu altcineva, să ai un partener de viaţă, să îţi construieşti un viitor împreună cu o altă persoană, din nimic, din zero, să plantezi sâmburele a ceva şi să vezi cum creşte. Ce există cu adevărat în afară de a fi soţia, sora, fratele, soţul, copilul, mama, tatăl cuiva? I-am zis lui fi-miu: nu mai povesti despre tine. Fii distant. Oamenii vin şi pleacă, pentru că nimeni nu este cu adevărat interesat de nimeni altcineva in afara de propria persoană. Toţi se cred speciali şi extraordinari şi nu sînt interesaţi decât să le dai dreptate şi să-i faci să se simtă bine cu ei înşişi. Dacă vrei să vorbeşti despre tine, du-te şi pictează, sau fă altceva artistic, ca sub atâta minciună să nu mai ştie nimeni ce-i adevărat şi ce nu. Ţine-te pentru tine. Doar familia îşi va rămâne alături. Dacă ai noroc.
Ba am şi loc de un amant. Doi ar fi prea mult, dar unul merge. Mă gândesc că ar face parte frumos din familia noastră. Am apărea în poze frumos: doi taţi, doi copilaşi, dintre care unul canin, şi o femeie mică. Familia perfectă. Am şi o cameră liberă şi ar putea dormi în ea. Cumva am scoate-o noi la capăt. O săptămână aş fi cu bărbată-miu, şi a doua cu sotul număru’ doi. Sau am face-o în trei, nu mă deranjează. Adică în patru, că e şi căţeaua. Important este ca amantul să îşi ia familia în serios, să ducă gunoiul şi să aibă grijă de băiat. Să-mi ducă câinele de trei ori afară. Şi să mă facă fericită, evident. Trebuie să ştie că vor trece ani de zile până va fi acceptat de ceilalţi masculi ai familiei şi trebuie să îi placă să ia şuturi în coaie şi să fie abuzat în toate felurile. Dar cred că Pixie o să-i lingă şi lui picioarele după numai două luni. Să fie rezistent la otrăvuri, cuţite înfipte în spate, să îi placă să se dea cu maşina peste el, şi totul va fi okay.

Publicat la: http://atelier.liternet.ro/articol/13501/Simona-Cratel/Caut-amanta-pentru-barbatul-meu.html

De ce am făcut prostia să-mi tatuez un fluture

Când aveam în jur de douăzeci de ani eram insomniacă. Atunci numeam altfel starea în care eram: energie debordantă, nelinişte existenţială, sau pur şi simplu ziceam că pe lumea ailaltă aveam să dorm destul. Miliarde de ani. Umblam cu prietenele şi colegii din bar în bar, vorbeam cu oricine, şi eram gata să ascult orice om, oricât de şuie îi era perspectiva asupra lumii. De fapt, cu cât mai şuie, cu atât mai bine. Eram gata să validez orice univers ţăcănit în care totul era întors de-a-ndoaselea şi stătea cu curu’ în sus. Eram gata să atest orice univers personal dereglat şi alcoolizat al oricărui profet de cârciumă. Continuare…

Scris pe piele

E o fată care nu ştie ce vrea. Are un prieten şi merge la facultate, deci totul e bine şi organizat. Prietenul ei are două braţe şi două picioare, la el totul e anatomic corect. Şi ea are tot ce îi trebuie ca să facă parte din specia umană, să fie o femelă întreagă, totul e fără cusur. Are o familie şi o casă, autobuzul în staţie, profesori şi câteva perechi de pantaloni. Un câine şi o cameră cu pereţi albi şi o imagine vagă despre ce ar trebui să fie.

Se trezeşte dimineaţa şi pleacă de acasă, îi plac barurile şi restaurantele şi toate locurile în care se adună oamenii. Îi place să asculte oamenii vorbind şi expunându-şi teoriile despre lume, îi place să afle ce mai este de spus pe lumea asta, ce a mai rămas. Ce rămâne. Continuare…

“Blestem”

Mi-au tot murit florile. Am cumpărat din nou şi din nou de-a lungul vremii. Am încercat multe soiuri, dar până şi cactusul mi-a murit. Cactusul supravieţuieşte în deşert, dar nu la mine în casă. M-am declarat inaptă de a poseda flori. M-am gândit că planează un blestem asupra mea, vreun fost iubit pe care l-am lăsat să aştepte la vreo intersecţie în ploaie cu o floare în mână, a făcut o vrajă să mi se usuce. Florile. Evident, mai întâi trebuie să crezi în blesteme. Când fiul meu a pomenit de pisica neagră, i-am spus că eu nu cresc proşti la mine în casă. Dacă foloseşte cuvântul blestem ca să îşi exprime furia şi neputinţa şi să trăsnească verbal pe cineva drept în mijlocul capului cu ura sa devastatoare, e okay. Ura e ceva normal. De atunci am instaurat regula că ceea ce nu se bazează pe raţiune, nu are voie să fie emis la noi în casă. Acum îmi spune că nu are niciun motiv raţional să mă iubească, aşa că să mă iubesc singură.

Dar să ne întoarcem la flori. Număr nenumărate victime de-a lungul zecilor de ani. Un cimitir plin de flori. Care au crăpat în diverse circumstanţe. Una după alta. Nu vroiau să împărţim acelaşi spaţiu, nu vroiau ceva, nu ştiu ce, că nu sînt psiholog de flori. Nu sînt îmblânzitor de flori. Nu ştiu să fac dresură de begonii. Sau… orhidee. Dar ele sînt doar plante, se răsucesc după lumină, vegetează în ghiveciul lor, ce poate fi aşa de complicat? Am citit că plantele văd, că sînt sensibile la muzică, şi ce-am mai citit. Poate dacă le-aş citi în fiecare seară dintr-o carte cu aventuri cu plante. Ce poate să vrea o plantă? O cumperi, o pui într-un loc şi laşi natura să-şi vadă de treabă. Ea îţi oferă frumuseţe, împlinindu-şi rolul său estetic, iar tu te bucuri de asta. Beneficiezi de existenţa ei. Cum a intrat în vocabularul meu de când încerc să cresc plante şi nu reuşesc: da, că tu eşti o floare delicată şi nu poate omu’ să-ţi zică nici du-te-n colo. Aşa îi spun lu’ fi-miu când reacţionează ridicol de sensibil la critici. Când îţi vin musafirii, arată mai bine în casă cu plante. Nu cresc şi în natură? Văd flori peste tot. Pe câmp, pe marginea drumului, la munte, pe unde vrei şi unde nu vrei. Adică e natura un crescător mai bun de flori decât mine? E natură, n-are un intelect care o coordonează, se reglează singură într-un proces de cauză şi efect. Adică un proces neînsufleţit şi lipsit de inteligenţă proprie funcţionează mai bine decât o formă de viaţă umană de sex feminin, în vârstă de aproape 41 de ani, care a fost la şcoală şi a făcut şi o facultate şi în general e preocupată de propria educaţie la infinit? Cu toate acestea, nu e capabilă să aibă nişte flori.

Apoi a venit ziua în care deodată am început să mă uit în cărţi despre cum se cresc florile şi am avut o surpriză neplăcută. Fiecare specie are cerinţe şi necesităţi. O anume cantitate de apă, de lumină, de îngrăşăminte şi fiecare la alte intervale. Fiecare are nevoie de alt pământ în care să crească, de alt tip de îngrăşământ, pe unele trebuie să le tai în anume perioade. Seminţele de flori, dacă vrei să îţi crească ceva din ele, trebuie să le plantezi într-un pământ special, în anumite perioade ale anului. La o anumită adâncime în pământ, să le ţii la o anumită temperatură. Căutând pe internet am dat peste nenumărate site-uri şi fiecare îţi explică fiecare soi de plantă şi cum să o îngrijeşti. Am aflat că sînt persoane care colecţionează doar begonii, sau doar o altă floare. Iar cineva acolo care scria sub numele de begonianebună a spus ce mi s-a părut cel mai important: să creşti flori e o artă.

Ne naştem necunoscători. Complet incompetenţi. Fără cea mai mică competenţă în ceva. Trebuie să învăţăm să mergem, să vorbim. Învăţăm să învăţăm, învăţăm să trăim, să ne înţelegem cu alţii. Învăţăm şi învăţăm şi învăţăm la infinit, şi în final tot nu ştim nimic. Facem cursuri din nou şi din nou şi mereu e ceva în care sîntem total incompetenţi. Până şi să trăieşti e o artă, să iubeşti este o artă. Totul este o artă, pe care, cum dracu’ se face, că nu ajungem niciodată să o stăpânim. Încă un curs, ceva?

(postat incomplet în acest moment la http://atelier.liternet.ro/articol/13233/Simona-Cratel/Blestem.html )

Eu ca supereroină

De câte ori merg în România e altfel. Uneori e aşa, alteori de-a-ndoaselea, depinde de starea mea fizică şi psihică. Dar simt nevoia să mă duc. E un punct de reper la care am nevoie să mă întorc regulat. Nu ştiu de ce. Ca să compar, ca să trag concluzii. Ca să mă măsor.
 
Anul ăsta nu a fost bine. M-am dus, stimate necunoscut care mă citeşti, cu un umăr dizlocat şi făceam mereu mişcări greşite care se plăteau în dureri ce mă duceau la graniţa cu pierdutul minţilor. Astfel că şi Bucureştiul mi s-a părut la aceeaşi graniţă. M-am întâlnit cu o prietenă într-o zi, cu un prieten şi familia lui în alta, mi-am mai dat întâlnire cu o prietenă virtuală de pe bine-cunoscuta fuckbook, dar am înţeles fiecare în altă parte şi ne-am aşteptat în zadar. Apoi m-am închis în casă şi am refuzat să mă mai văd cu oameni. Continuare…

Bine aţi venit la Belvedere, de Simona Cratel

Pe lângă slujba mică pe care o făcea pentru sine, să meargă printre oameni şi să aibă o activitate pe lângă cea principală, aceea de gospodină, ceva care să-i solicite mintea mai mult, după cum spusese, stimata doamnă M. mai avea ca hobby un bărbat mai tânăr decât ea, chiar dacă nu cu mult şi acest lucru o făcea azi să se afle aici.
 
Iubea Italia, sau cel puţin un concept universal care se referea la Italia. Nu o vizitase cu seriozitate şi nici nu găsea vreun motiv întemeiat să facă asta. Hai să zicem că iubea să stea pe plajă în soare şi să intre în mare. Să mănânce fructe de mare seara la un restaurant bun după ce făcuse dragoste cu amantul ei, pe care îl detesta din toată inima. Continuare…

“iheartmoni”

“Monica P. se prezintă aşa pe facebook: Bună, sînt o fată cu picioarele pe pământ, 1,75, 60 kg, păr lung şi ochi albaştri, care ştie ce vrea de la viaţă şi sînt mult mai matură decât cei 15 ani pe care-i am, aşa că nu încerca să faci pe şmecherul cu mine, că nu îţi merge. Numele meu este Monica, dar spune-mi Moni, sau Mon, sau Vulpiţa, cum mă numesc prietenii. Iubesc muzica (cânt cu fiecare ocazie pe care o am, la petrecerile de familie, la aniversări, la onomastici şi toată lumea este entuziasmată de talentul meu), iubesc filmul, moda (cheltuiesc o grămadă de bani pe haine şi îmi place să mă ţin la curent cu tot ce e nou), ador să citesc (sper să scriu în curând o carte), dar mai ales să scriu pe blog şi sper ca într-o zi să ajung o actriţă faimoasă.” http://atelier.liternet.ro/articol/12283/Simona-Cratel/iheartmoni.html

lecţie de sexologie pentru copii de zece ani

Dacă un bărbat şi o femeie se întâlnesc – de exemplu pe stradă, la o petrecere, într-un magazin, la film ori în orice altă situaţie, după imaginaţia fiecăruia – trebuie mai întâi să se gândească la o metodă de contracepţie. Dacă este urgent, un prezervativ este destul pentru moment, dar ideal ar fi ca femeia să ia pastile contraceptive, deoarece poate apărea o sarcină nedorită. Nimeni nu mai face sex ca să procreeze, să creşti un copil este greu, costisitor şi cere prea mult timp. Sexul este o formă de petrecere plăcută a timpului ca oricare alta, la fel cum este să mergi în parc, la pădure, la grătar sau la o piesă de teatru şi uneori poate fi la fel de interesant, bogat în informaţii şi întorsături de situaţie.

Aparatul reproductiv al bărbatului constă în testicule, căile spermatice, prostată, veziculele seminale şi penis. Probleme cele mai frecvente ale aparatului genital masculin sînt: cancer testicular, probleme erectile (impotenţă ori priapism), torsiunea de testicul, probleme ale regiunii scrotale, probleme legate de prepuţ (fimoza, parafimoza), hipospadiasul, criptorhidie, hernia inghinală, litiaza renală, chistul sebaceu, iar asta omiţându-le pe cele de origine infecţioasă pentru că m-am plictisit să transcriu de pe internet.

Aparatul reproductiv feminin este învăluit în mister, inimioare roz, ponei albi, norişori, poezioare tâmpiţele, este doar un zvon, ceva a cărui existenţă încă n-a fost dovedită. Okay, căutaţi singuri pe internet.

Mai înainte de toate, femeia şi bărbatul se sărută şi se mângâie unul pe celălalt. Din cauza aceasta, penisul bărbatului se măreşte şi devine tare. Acum poate fi introdus cu foarte mare grijă şi atenţie în vaginul femeii. În acest moment bărbatul şi femeia se simt uniţi şi ţipă de uimire, necrezându-şi ochilor ce li se întâmplă. O mulţime de sentimente extraordinare iau naştere în acest moment, dintr-o dată totul e plin de măreţie şi de sens, dintr-o dată amândoi au o revelaţie despre ce cântă poeţii în general şi pricep de ce există pe lume.

 Prin mângâiere continuă şi sărut, ca de asemenea prin mişcarea permanentă a penisului înainte şi înapoi în vagin, bărbatul şi femeia pot ajunge la orgasm. În cazul bărbatului asta înseamnă apariţia neaşteptată a unui lichid semitransparent care ţâşneşte din penis (zic neaşteptată pentru că el o să suţină că d eobicei poate toată noaptea), iar la femeie… ode şi omagii sincere pe blog, pe facebook ori chiar o actualizare a statusului pe twitter scris în goană, poate într-o gramatică săracă, încă în timpul actului. Poate fi ceva care să oscileze între trei puncte de reper: „tipu’ ăsta n-are nicio idee ce face”  „eh, merge cât de cât”, sau „wow”.

 Când procesul acesta complicat ia sfârşit, femeia şi bărbatul se îmbracă şi pleacă fiecare la treaba lui. Ei nu se mai mângâie şi nici nu se mai sărută şi penisul a fost scos la fel de delicat din vagin. Sentimentele extraordinare au dispărut, măreţia şi tot farmecul, iar poeziile niciunui poet nu mai au pic de sens. El vede că ea cam are celulită pe coapse, iar ea observă pentru prima oară că el e agramat. Se întreabă ce dracu’ au vrut unul de la altul. În acest moment, femeia şi bărbatul fug în direcţii diferite. Se numeşte depresie postcoitală.

Publicat la: http://atelier.liternet.ro/articol/12158/Simona-Cratel/Lectie-de-sexologie-pentru-copii-de-zece-ani.html

cum să duceţi o căsnicie încununată de succes cu un vărsător. ghid practic. pagina întâi din cele 20.000 care urmează

Mai înainte de toate, trebuie să ştiţi că vărsătorul are întotdeauna dreptate. Nu încercaţi în zadar să purtaţi discuţii în contradictoriu cu el, doar daţi din cap în semn de aprobare, spuneţi, da, da, da, sigur, aşa e, bineînţeles, în timp ce îl priviţi cu admiraţie, apoi duceţi-vă şi faceţi treburile ca voi. Oricum n-o să observe nici dacă pui o pancartă.

Apoi, să fie clar, el le ştie pe toate pur şi simplu, poate face absolut toate lucrurile de pe lumea asta cu aceeaşi perfecţiune izbitoare şi strălucitoare cu care face fiecare mic lucru neimportant pe care e obligat deja să-l facă pe lumea asta, iar dacă tu nu observi, este pur şi simplu pentru că eşti un diletant. Aşa că mai bine laudă fiecare mic lucru, foloseşte multe atribute şi adjective, ridică-i o statuie, dar neapărat din aur şi dacă puteţi să puneţi şi spoturi luminoase din toate direcţiile, atunci el va înţelege în sfârşit cât de recunoscător sînteţi că există în viaţa dumneavoastră, cum îi recunoaşteţi valoare inestimabilă pe acest pământ şi veţi fi astfel feriţi de orice furie nejustificată chiar şi pentru mai mult de o oră. Asiguraţi-vă că după aceea aveţi bilet de avion, de tren sau căşti pe urechi.

Orice atinge el este deosebit de important şi măreţ şi ar putea face mult mai bine decât dumneavoastră orice lucru, deci doar acceptă ca pe un adevăr evident când îţi aminteşte asta. Încă o dată: admiră-l, arată-i că este unic pe lume şi universul ar face implozie fără el. Nu uitaţi, dezveliţi o statuie în fiecare seară pentru el, căci fire sensibilă, ar putea fi lezat iremediabil de nepăsarea cu care aţi putea uita să-i şlefuiţi statuia înainte de inaugurarea zilnică sau dacă i-o prezentaţi pe aceeaşi în fiecare zi. Totul trebuie să fie impecabil, nu uitaţi să vă pregătiţi un discurs laudativ în timp ce el vă ignoră uitându-se la televizor dând de pe un post pe altul întrucât toate sînt prostii pentru el. Dar dacă dă peste un film romantic, el, un suflet cu totul predispus spre emoţii adânci, fugiţi şi aduceţi-i şerveţele. Sau doar fugiţi.

Într-o căsnicie cu un vărsător, trebuie să vă amintesc că va avea cel puţin un hobby. Dacă nu va fi un joc de noroc puteţi să spuneţi că aţi avut noroc, aşa că o să fie un joc de cărţi, sau fotografie, sau eu mai ştiu ce, ceva care o să-l ţină departe de casă până noaptea târziu regulat, iar dumneavoastră nu aveţi voie să întrebaţi unde a fost, de ce sau cu cine şi încercaţi să-l daţi afară din casă cât mai rar. E o fiinţă fragilă, după cum spuneam. Are nevoie de libertate, de iubire necondiţionată şi supunere absolută. Dacă nu sînteţi gata să-l recunoaşteţi drept zeu, ce mai vreţi de la el? Zeu, geniu, deschizător de drumuri, explorator înfocat, muză şi minune a lumii.

Vărsătorul are un farmec personal ieşit din comun, şi, după cum bine se ştie, sînt cei mai buni amanţi, aşa că va considera asta destul pentru orice altceva, ca suplinire a oricăror altor calităţi, şi doar stând acolo pe canapea, e mulţumit şi ar trebui să fiţi şi dumneavoastră. Doar sorbiţi-l din ochi şi daţi mereu din cap în semn că da, da, da, da, da la absolut orice. Evitaţi orice confruntare că oricum e zadarnică şi lucrurile se vor petrece doar cum vrea el. Când se întoarce cu spatele, luaţi-vă revanşa, că oricum n-ar observa nici dacă aţi plăti un avion să iasă cu un banner în plină zi şi să survoleze deasupra capului lui.

Când îşi împarte în stânga şi-n dreapta poruncile cu maiestate deplină, ca orice dictator, zâmbiţi şi aşteptaţi mai întâi să iasă pe uşă ca să faceţi ce vreţi, dar nu uitaţi să aranjaţi în aşa fel ca lucrurile să pară că s-au petrecut cum vrea el. Pentru el aparenţele sînt îndeajuns. Şi pentru că are o inimă cu adevărat mare, dezveliţi-i şi un bust din bronz în hol. Nu aveţi idee cât de mult o să însemne asta pentru o fiinţă atât de uşor impresionabilă cum este el, deşi o să vă mustre că nu v-aţi gândit la asta mai de mult. O să vă bată prieteneşte pe umăr şi o să vă critice doar pe jumătate în ziua aia. Iar acum nu vă obrăzniciţi, că vărsătorul e un suflet sensibil şi deosebit, nu-l îngreunaţi cu prezenţa. Hai, destul pe ziua de azi, pe loc repaus.

de-a lungul Isarului

culisând printre oameni pe străzi, culegând impresii, imagini scurte irepetabile din fluviul furios care te obligă să înoţi contra curentului, sunete care compun cuvinte, cuvinte care compun fraze şi fraze care compun minţi uneori incredibile, care se lovesc de mintea ta totuşi pe stradă şi nu poţi face nimic (în ultimele două săptămâni s-a zbierat la mine de două ori pe stradă din motive hilare şi iar a treia oară mi s-a comunicat un mesaj xenofob ca să ştiu cum stau lucrurile şi de unde aparţin, să nu mă înşel cumva), privind oameni care par ceva ce nu sînt şi se mişcă deghizaţi în lucruri care nu există, amintindu-mi o replică dintr-un film de groază: când în iad nu va mai fi loc, damnaţii vor umbla printre noi (citat aproximativ şi de asemenea habar n-am numele filmului, ştiu doar că citatul nu-mi aparţine)

copaci înmuguriţi, aţâţaţi să-şi facă treaba, obligaţi mai degrabă, făcând ceea ce ştiu ei să facă, puşi să-nmugurească an de an, programaţi să dea verde, să-şi etaleze verdele peste oraş, să acopere cu coame uriaşe cerul şi clădirile şi străzile traversate de maşini, de oameni, de damnaţi, de subumani, de fantome, de iluzii bipede şi patrupezi îmblăniţi care fură sushi-ul oamenilor care se aşează pe mal să mănânce liniştiţi, apoi să-i răspunzi omului care se prezintă drept posesor al hoţului: nu-i nimic, nu s-a întâmplat nimic, îmi plac animalele. Chiar şi hoaţe, iar omul să se aşeze la câţiva metri de tine în poziţie de meditaţie, să privească în jos, ascultând Isarul furios mugind blesteme între noi cu iluzia că e salvat, vindecat şi iubit

Ne-întâmplări, aproximări şi disperări pe anul 2011

În IANUARIE mă întorceam din Bucureşti cu un nou membru în familie. O căţeluşă pe nume Pixie. Cu cât ne-am cunoscut mai bine, a devenit clar că ne potrivim perfect.

În FEBRUARIE m-am pus pe aşteptat. Şi am tot aşteptat. Aşteptarea nu părea să aibă sfârşit. Am început să aştept un milion de lucruri deodată. Am sperat că nu îmi voi pierde speranţa.

În MARTIE am fost nevoită să încep să mănânc carne din nou din cauza rezultatelor proaste la analize. Aşteptarea continua. Primăvara încă nu era acolo unde trebuie. Încă îmi lipseau multe lucruri.

În APRILIE am văzut un bărbat cu o chitară şi am scris despre el.

În MAI ceva-ceva a început să se întâmple, fără să ştiu dacă ceva bun sau ceva rău era pe drum, dar am urmat semnele indicatoare şi am lăsat lucrurile să se întâmple. Deşi nu se întâmplase încă nimic, eram conştientă de ceea ce avea să urmeze şi am fost de acord.

În IUNIE nimic nu era clar, totul persista în acea ceaţă care nu putea fi sub nici o formă şi în nici un fel împrăştiată. Totul se simţea nelalocul său.

În IULIE am citit „Lună amară” de Pascal Bruckner. Ştiu că am făcut-o târziu după criteriile unora, dar cred că l-am citit exact când am avut capacitatea să îl înţeleg.

În AUGUST am făcut 39 de ani, şi trebuie să precizez că un om face o singură dată în viaţă 39. Patruzeci face de mai multe ori, şi de foarte multe ori şaisprezece.

În SEPTEMBRIE totul a început să se simtă abraziv şi insuportabil. Lumea a început să se rostogolească. Dar am citit „Feuchtgebiete” de Charlotte Roche şi m-am simţit un pic mai bine. Am văzut un lac, sau am visat un lac.

În OCTOMBRIE am căzut pe gânduri, am înţeles că multe lucruri pentru care nu aveam dovezi erau exact aşa cum mă temusem că sunt. Am adunat rămăşiţe de amintiri şi am scris „Această femeie”. Mi-am luat la revere de la o bună prietenă.

În NOIEMBRIE am văzut o fantomă. Cu toate acestea mi-am cumpărat bilete la piesa lui Radu Afrim „Das Ende des Regens” şi nu mi-a părut rău deloc.

În DECEMBRIE m-am dus într-o dimineaţă pe câmp şi am făcut o mulţime de fotografii. Ca premiu am avut o raţă sălbatică pe care-am fotografiat-o în toate poziţiile. Stătea, era o divă. Mi-am luat un cozonac şi m-am întors acasă. Cozonacul mi-a căzut într-o baltă, dar l-am mâncat aşa ud. În aparat uitasem să pun cardul. N-am nici o fotografie.

Îmi iau la revedere fără nici cel mai mic regret de la 2011, cu cea mai mare uşurinţă, răsuflând uşurată că s-a terminat şi privind înainte, inventându-mi nenumărate vieţi alternative. De exemplu, aş vrea să fiu pisică, deşi atunci nu m-aş mai înţelege deloc cu căţeluşa mea Pixie, căci ea fugăreşte toate pisicile. Îmi asum riscul.