renaştere

Oraşul în care-am renăscut era în ziua sa bună. Căutându-te pe străzi, prin marea de oameni care-l respirau în acea zi, m-am întrebat cum mai arăţi. Oraşul s-a schimbat. Tu trebuie să te fi schimbat. Sunt ochii tăi tot negri, mai e corpul tău cum era?

De câte ori se răsucea spre mine cineva, tresăream. Căci mă întrebam dacă n-ai putea fi tu. Când ne-am cunoscut, erai căsătorită. Ne-am văzut din întâmplare în faţă la Universitate. Erai posedată de foarte mulţi demoni, dubii şi frică, aşa că aveai nevoie permanentă de revalidare. De foarte multă revalidare. Poate că tu eşti spiritul oraşului, mă gândesc. Un duh aţâţat din adâncuri.

Când mai eram încă împreună mi-ai poruncit: „Fă-mi portretul!”. Iar eu ţi-am zis asta şi asta şi ailaltă. Iar tu ai exclamat: „Uimitor! De unde ştii?! De unde mă cunoşti?”. Iar eu am râs şi ţi-am mărturisit că n-am făcut altceva decât să mă descriu pe mine. „Sunt varianta ta masculină”, ţi-am spus. „Suntem la fel. Ne-a inventat Bucureştiul. Suntem amândoi copii lui Nichita.”

Mai am încă vie în memorie ziua în care ne-am scos lucrurile în stradă, imediat după cearta noastră: sentimente de preţ, memorii comune şi lucruri despre care credeam că nu mai avem nevoie. Lucruri de care chiar credeam că ne putem lipsi. Dragoste, bucurie, generozitate.

Dar… Gustul acelor zile, aroma lor senzaţională.

Muzica de atunci.

Prima noastră întâlnire.

Spune-mi, te-ai recăsătorit? Câţi soţi, iubiţi şi amanţi ai avut între timp? Câtă iubire ai risipit între timp? De câtă revalidare ai avut nevoie? Aşteptam, atunci de mult, autobuzul 90 la Universitate, când m-ai privit pierdută şi mi-ai spus: „Eşti pofta mea de viaţă regăsită. Cu tine mă simt vie”. Stăteam pe scări şi aşteptam să se mai golească.
Dar când ai plecat, ţi-ai luat şi demonii cu tine.

Spune-mi totuşi că încă mă cauţi. Că acum ştii cine eşti. Că te-ai reinventat. Că ai luat tot ce-i bun din trecut şi ai uitat tot răul. Căci sunt varianta ta masculină, spirit, duh, un secret ascuns sub pavaj, o non-existenţă reinventată.

(text vechi de câţiva ani, rescris)

Cum să torturezi un bărbat. Ghid practic

Mai înainte de toate aş vrea să explic pe înţelesul tuturor că şi bărbaţii sînt totuşi fiinţe. În ciuda aparenţelor, au sentimente, trăiri interioare, ba chiar s-a dovedit ştiinţific că pot avea şi experienţe asemănătoare empatiei. Studiile de laborator efectuate pe subiecţi aleşi din toate păturile sociale indică o oarecare înrudire cu femeile, deşi datele exacte în favoarea acestei teorii sînt în anumite locuri confuze. De aceea recomand multă precauţie şi chiar respect pentru obiectul pe care-l alegeţi pentru a experimenta ceea ce voi descrie mai jos.

Recomand să întrebaţi mai întâi subiectul implicat dacă suferă de vreo slăbiciune a inimii, greutăţi de respiraţie, tensiune mare, gânduri nefireşti, ori crede în lucruri care nu sînt reale, dacă vede şi aude lucruri care nu există. Problemele de sănătate fizică vă vor mâna spre moderaţie, iar cele de natură psihică spre excese. Mai ales atenţie dacă este supraponderal. Tot din studiile efectuate rezultă că masculii umani au o sensibilitate a pielii asemănătoare cu rudele lor mai evoluate, femeile, şi că reacţionează aproape identic la stimuli precum frigul sau căldura, ori atingerea pielii. Deci nu vă jucaţi cu focul. Un bărbat mort e o victimă mai puţin.

Este nevoie de sinceritate, respect, spirit de răspundere, stil, da, chiar şi stil, pentru că poate dinafară nu arată bine ceea ce faceţi, dar în sine lucrurile se simt minunat, şi trebuie să vă abţineţi de la comentarii vulgare sau prosteşti, dar nu în ultimul rând este cerută multă tandreţe. Da, tandreţe. Trebuie să simţiţi o profundă legătură cu persoana torturată, să aveţi sentimente delicate şi profunde, să simţiţi o infinită afecţiune pentru el, iar asta să fie ceea ce vă pune cu adevărat în mişcare.

a) Palme peste faţă. Aici trebuie să aveţi grijă să nu-i ardeţi o labă peste ureche din greşeală să-i spargeţi timpanul. Ori să-i rupeţi nasul. Sau să-i scoateţi ochii. Nici dinţii din gură. Foarte importantă aici este totuşi protecţia ochilor, pentru că folosesc la percepţia vizuală. Dezavantajul de a nu a poseda doi ochi în cap este evident pentru toată lumea. Neapărat doi, căci la mamiferele bipede, procesul de evoluţie a decis că doi sînt ceruţi pentru supravieţuire. Acest tratament este recomandat la orice oră din zi, înainte de serviciu, după serviciu, în timpului serviciului, în vizite la prieteni, la cinema, la petreceri, la teatru, practic oriunde.

b) Bătaia cu bătătorul de covoare. Bun, veţi spune că nu mai există aşa ceva. Să daţi în el cu aspiratorul nu e recomandabil. Luaţi un ciomag, o bâtă, făcăleţul, o bucată de lemn, o nuia, o prăjină, ce vreţi. În zona pieptului aceste lovituri trebuiesc aplicate cu grijă. Dacă obiectul pe care-l folosiţi cântăreşte mult, există pericolul să-i rupeţi coastele. Rinichii trebuie evitaţi, de asemenea testiculele, deşi puteţi să-i ardeţi lovituri cu palma peste ele. Totuşi nu vă repeziţi în ele cu ciomagul. Reprezintă o zonă delicată. Procedura este de recomandat să aibă loc în privat, ca să evitaţi efectele legii.

c) Umilirea. Scopul urmărit aici este reducerea bărbatului la ceva mic, murdar, urât, inferior, un animal sau mai degrabă un obiect. Deci asemănător rolului femeii în societatea actuală. Umilirea, batjocorirea trebuie să fie echivalentul psihic al durerilor fizice, deşi e neplăcut, pentru că în comparaţie cu situaţia când vedeţi cu ochii dumneavoastră vânătăile şi sângele în cazul loviturilor aplicate corpului, efectele cuvintelor nu le puteţi vedea cu ochiul liber şi atunci nu ştiţi cât de departe puteţi merge sau nu. De aceea recomand măsură pentru că unii pot suferi răni serioase psihice şi ar putea să nu-şi mai revină niciodată. Ceea ce nu mai e amuzant. De ce să dai în cineva care e deja la pământ? Avantajos ar fi că asta nu lasă cicatrice, iar încărcătura sexuală e mare. De exemplu, pe lângă tratamentul pur verbal, îl puteţi pune să poarte haine de femeie, să spele podelele cu limba, să gătească dezbrăcat (mai ales dacă lucrează cu ulei încins, satisfacţiile ar putea fi mari). Ideea este să înţeleagă că există exclusiv doar pentru a fi folosit pentru satisfacerea nevoilor persoanei dominante, aceea fiind dumneavoastră.

Semne că ceea ce faceţi a luat-o pe un drum greşit sau că trebuie să vă opriţi:

1. Nu mai are putere să ţipe
2. Vă spune „mama o făcea mai bine”
3. Nu se mai ridică de pe jos

Ca să fie clar programul zilei, şi să se petreacă totul de comun acord cu tot respectul cuvenit, daţi-i în fiecare dimineaţă să completeze acest formular:

“Paradisul e pustiu”

Primul lucru pe care l-a gândit a fost că stelele nu se văd la fel ca acasă.

Stelele păreau mult mai îndepărtate, într-un număr foarte mic faţă de puzderia de lumini cu care era obişnuită, şi chiar şi acestea şterse cumva, lumina lor abia răzbătând până la ea.

„Aici stelele mor”, a spus Iulia.

A privit-o fără să înţeleagă la ce folosea această remarcă.

Când stătea culcată pe plajă seara şi privea stele aproape stinse, printre palmieri, auzea vocea aceea nazală care chema la rugăciune: „Mare este Dumnezeu! Mare este Dumnezeu! Mare este Dumnezeu! Mărturisesc că nu există dumnezei în afară de Dumnezeu! Mărturisesc că nu există dumnezei în afară de Dumnezeu!”

Zburaseră peste deşert, peisajul acela redus la dune de nisip le păruse impresionant, dunele acelea care se întretăiau pe care Iulia încercase să le fixeze în cuvinte. Pentru ea, ca lucrurile să existe, trebuiau mai întâi încapsulate în concepte. Coborâseră din cer pe aeroportul păzit de tancuri şi soldaţi înarmaţi cu mitraliere pregătite pentru tragere. Dar să vorbească despre asta, Iulia nu a mai găsit aşa uşor cuvinte. Primele zile trecuseră fără revelaţii importante. Imediat după prima zi se instalase un ritual de vacanţă din care nu mai aveau de gând să iasă. Dormit, mâncat, zăcut pe plajă într-o stare de semi-conştienţă.

„Eşti fericit?”, l-a întrebat Iulia, care se îmbrăca pentru cină. Stătea cu spatele la el, privindu-se în oglindă în timp ce-şi închidea sutienul cu mâinile duse la spate. I-a prins privirea aceea de o seriozitate gravă în oglindă. Continuarea

de ziua soră-mii care n-a vorbit niciodată cu mine

Când mă plimbam cu ea în căruţ la 17 ani în Parcul Moghioroş, un domn m-a abordat crezând că e a mea şi mi-a oferit o sumă importanta să i-o vând. MI-a zis că sînt prea tânără să am un copil şi cel mai bine ar fi să i-l dau lui, că va avea mare grijă de el. Trebuia să iau banii şi să fug în lume. Puteam să plec în străinătate şi să o iau acolo de la zero cu banii aceia. Să fac facultatea acolo, cu o bursă pe care aş fi primit-o în mod sigur în acel moment, când erau uşile deschise celor din fostul bloc comunist, care pe vremea aia fugeau de persecuţie, acum vin să fure slujbele occidentalilor cinstiţi (sau să fure pur şi simplu şi să distrugă civilizaţia superioară indigenă). Sau trebuia să plec în acea croazieră la care încă visez, peste tot în lume dacă se poate, dar pe mare. Să văd doar de la distanţă continentele, eventual să cobor pentru câteva ore într-un orăşel exotic, de unde să achiziţionez ca amintire vreun şal şi o scoică uriaşă cu o formă care să mă uimească. Deşi nu ştiu dacă nu aş suferi de rău de mare, la fel cum sufăr de rău de maşină. Dacă n-ar fi trebuit să stau cu degetele încleştate de o pungă, lividă şi încercănată, urlând „opriţi să mă dau jos!“, ori să îl rog pe căpitan să facă pauză din jumătate în jumătate de oră, timp în care cineva să facă valurile să stea.

În loc de asta, de douăzeci şi trei de ani trăiesc înfuriată că nu vorbeşte cu mine. De ce nu vorbeşte cu mine, mă rog? Nu sînt destul de bună pentru ea? Nu sînt un partener de discuţie îndeajuns de bun? Crede că n-am avea despre ce discuta? Am putea vorbi despre Pokemon de exemplu, pentru că am un băiat de zece ani sînt bine informată în privinţa asta, şi cred că aş putea spune care este cel mai puternic, dacă mi se arată un set de cărţi. Aş putea fi Floink iar ea Nagelotz! Sau am putea vorbi despre Garfield, sînt un mare fan. Citesc benzile desenate şi mă tăvălesc de râs, nu oricum. „Sînt gras, leneş şi mândru de asta”, cine rezistă la aşa ceva? L-a primit acum de ziua ei pe Garfield ca moţunache. Stă cu el în braţe tot timpul şi vorbeşte cu el. Îl ia chiar şi afară cu ea la plimbare, dar într-o pungă, pentru că maică-mea i-a interzis să meargă cu el în braţe pe stradă. Şi eu vorbesc cu personaje care nu există, am avut din totdeauna prieteni imaginari, încă port conversaţii elaborate cu ei, şi am preferat tot timpul persoanele imaginare unora reale. Şi eu ţin în braţe lucruri care nu există, dar sînt mai bune decât realitatea, PENTRU CĂ sînt mai bune decât realitatea. Avem atâtea în comun.

Bun, primii douăzeci şi trei de ani de vorbit una cu alta, i-am ratat. M-a ţinut doar de mână pe stradă de câteva ori. N-ar fi fost mai bine s-o fi vândut?

http://atelier.liternet.ro/articol/11882/Simona-Cratel/De-ziua-sora-mii-care-n-a-vorbit-niciodata-cu-mine.html

de-a lungul Isarului

culisând printre oameni pe străzi, culegând impresii, imagini scurte irepetabile din fluviul furios care te obligă să înoţi contra curentului, sunete care compun cuvinte, cuvinte care compun fraze şi fraze care compun minţi uneori incredibile, care se lovesc de mintea ta totuşi pe stradă şi nu poţi face nimic (în ultimele două săptămâni s-a zbierat la mine de două ori pe stradă din motive hilare şi iar a treia oară mi s-a comunicat un mesaj xenofob ca să ştiu cum stau lucrurile şi de unde aparţin, să nu mă înşel cumva), privind oameni care par ceva ce nu sînt şi se mişcă deghizaţi în lucruri care nu există, amintindu-mi o replică dintr-un film de groază: când în iad nu va mai fi loc, damnaţii vor umbla printre noi (citat aproximativ şi de asemenea habar n-am numele filmului, ştiu doar că citatul nu-mi aparţine)

copaci înmuguriţi, aţâţaţi să-şi facă treaba, obligaţi mai degrabă, făcând ceea ce ştiu ei să facă, puşi să-nmugurească an de an, programaţi să dea verde, să-şi etaleze verdele peste oraş, să acopere cu coame uriaşe cerul şi clădirile şi străzile traversate de maşini, de oameni, de damnaţi, de subumani, de fantome, de iluzii bipede şi patrupezi îmblăniţi care fură sushi-ul oamenilor care se aşează pe mal să mănânce liniştiţi, apoi să-i răspunzi omului care se prezintă drept posesor al hoţului: nu-i nimic, nu s-a întâmplat nimic, îmi plac animalele. Chiar şi hoaţe, iar omul să se aşeze la câţiva metri de tine în poziţie de meditaţie, să privească în jos, ascultând Isarul furios mugind blesteme între noi cu iluzia că e salvat, vindecat şi iubit

Moartea unei cârtiţe

Mă plimbam deunăzi prin Englischer Garten când m-am oprit să fotografiez această cârtiţă moartă. Înainte de a o fotografia am privit-o ceva timp. Era la marginea drumului, foarte mulţi oameni treceau pe lângă mine şi poate că au tras chiar şi cu ochiul să vadă ce am găsit aşa interesant de privit. Dacă au făcut aşa ceva, desigur că au fost dezamăgiţi. Dar nu ştiu dacă au existat aceste persoane despre care vorbesc şi despre care eu presupun că au fost cuprinse de curiozitate la vederea unei persoane oprite în drum şi privind fix în pământ. Ştiu că funcţionează dacă te opreşti şi arăţi ceva pe cer. Atunci cu toţii se opresc să vadă ce arăţi cu braţul întins şi degetul arătător aţintit spre un punct exact. Nu am probat asta personal, dar am văzut în filme. Îmi place să cred că au existat aceşti oameni curioşi şi că dând cu ochii de un animal mort la picioarele mele, s-au gândit că cel mai bine este să trăieşti şi să-i laşi şi pe alţii să trăiască şi să încetezi să-ţi mai pui întrebări căci este inutil. Ceea ce, desigur, nu mai poate fi valabil şi pentru cârtiţa de la marginea drumului.

Nu mă pricep la cârtiţe, ştiu doar că sînt mamifere, că se hrănesc cu insecte şi că toată viaţa şi-o petrec săpând tunele pe sub pământ. A, şi că sînt animale solitare, anti-sociale, poate adevăraţi anarhişti, căci reacţionează agresiv când se întâlnesc cu alţi colegi de specie. Nu aş şti să deosebesc un domn cârtiţă de o doamnă cârtiţă, aşa că sexul acestei cârtiţe moarte pe marginea unei alei în Englischer Garten va rămâne pentru mine un mister. N-aş putea spune dacă este o cârtiţă bătrână sau una tânără, nici cum a murit. Moartea unei cârtiţe nu este un eveniment pentru nimeni, nu o să stea nimeni într-un parc unde a venit să se relaxeze şi să se îngraşe cu soare să deplângă un mic animal care îşi petrece vremea sub pământ. Nu va sosi poliţia să investigheze moartea unei cârtiţe şi nici o autopsie nu va avea loc. Dar eu sînt convinsă că a avut o viaţă deosebită şi că trebuie menţionată, cam aşa cum este cârtiţa din „Vântul prin sălcii” şi că un scriitor ar trebui să se apuce să scrie biografia acestei fiinţe neglijate, ignorate. Posesorii de grădini mă vor urî acum, pentru că ei schimbă sfaturi pe internet despre cum să omori cârtiţele din grădina ta, ca să nu mai facă muşuroaie de pământ şi să strice aranjamentul de revistă de grădinărit cu care să te lauzi la prieteni ca să le dovedeşti că le eşti superior. Iar ei sînt în stare să elaboreze planuri de nimicire din cele mai sofisticate, cu o energie demnă de o cauză mai bună şi cu ustensile pentru exterminat Godzilla. Mie mi-ar fi plăcut să am o cârtiţă în grădină, dar când am locuit la curte, am avut doar o aricioaică. Dar nu a fost rău deloc, nu e vorba că mă plâng, mai ales că ea a apărut într-o zi cu un pui.

Despărţirea de iarnă

Nu ştiu ce i s-a întâmplat de astă vară până acum copacului din stânga, dar nu arată bine. Ultimul copac din dreapta are sprijinită de el o scară pe care te poţi urca. Ajuns sus, ascuns de crengi înfrunzite, priveşti împrejur. În zilele bune, vezi Alpii.

Aici mă întâlneam vara cu o persoană şi stăteam la taclale. Această bancă se află de fapt în mijlocul unui câmp, pitită în pâlcul de copaci. Un loc mai intim în acest oraş, eu personal nu cunosc.

Acesta este drumul meu zilnic. În vitrina magazinului de artă şi atichităţi care se află în stânga văd ceasuri vechi, argintărie, litografii şi acuarele.

Aici şi-a rupt fi-miu mâna. E drumul spre şcoală. Sub pod trece un pârâu plin de peşti babani pe timpul verii. Cred că sînt păstrăvi. Sau mi-a zis cineva că ar fi păstrăvi, nu mai ştiu.

Numărul doi al revistei “Bucureştiul meu drag”

http://www.orasul.ro/articles/view/revista-bucurestiul-meu-drag.html

Avem un fotograf renumit al Bucurestiului: Dan Vartanian
O solutie pentru remodelarea statie de metrou Titan de la Idei Urbane
Iulian Iosub ne plimba prin padurea Pustnicu
Dan Moruzan ne arata un Bucuresti din bucati
Silvia Colfescu ne povesteste Bucurestiul
Mexicanul Rodolfo Arturo Herrera Saldana ne arata un Bucuresti care nu mai este
Syaa ne arata cum ar fi un pod peste Dambovita la Mihai voda
Simona Cratel are un eseu deapre “cei neiubiti”
Eu, Andrei Birsan, va invit sa salvam hanul Concordia
Sidonia Teodorescu impreuna cu Mihai Petre ne arata palatul Cantacuzino
Andrei Berghes da o tura in jurul lacul Ciurel
Florian Marins s-a suit pe blocurile Asmita
Stefan Tuchila ne arata arhiva orasului
In numarul acesta Animalele Bucurestiului sunt Ciorile de Eli Driu
Zapada din Gara de Nord ii da de furca lui Mihai Marian Tudosa
Iconostasul bisericii Sf. Imparati Apostol din Tabaci de Glaudiu Gilmeanu
Filica Draghici are pentru noi3 recomandari de carti dedicate Bucurestiului

Ne-întâmplări, aproximări şi disperări pe anul 2011

În IANUARIE mă întorceam din Bucureşti cu un nou membru în familie. O căţeluşă pe nume Pixie. Cu cât ne-am cunoscut mai bine, a devenit clar că ne potrivim perfect.

În FEBRUARIE m-am pus pe aşteptat. Şi am tot aşteptat. Aşteptarea nu părea să aibă sfârşit. Am început să aştept un milion de lucruri deodată. Am sperat că nu îmi voi pierde speranţa.

În MARTIE am fost nevoită să încep să mănânc carne din nou din cauza rezultatelor proaste la analize. Aşteptarea continua. Primăvara încă nu era acolo unde trebuie. Încă îmi lipseau multe lucruri.

În APRILIE am văzut un bărbat cu o chitară şi am scris despre el.

În MAI ceva-ceva a început să se întâmple, fără să ştiu dacă ceva bun sau ceva rău era pe drum, dar am urmat semnele indicatoare şi am lăsat lucrurile să se întâmple. Deşi nu se întâmplase încă nimic, eram conştientă de ceea ce avea să urmeze şi am fost de acord.

În IUNIE nimic nu era clar, totul persista în acea ceaţă care nu putea fi sub nici o formă şi în nici un fel împrăştiată. Totul se simţea nelalocul său.

În IULIE am citit „Lună amară” de Pascal Bruckner. Ştiu că am făcut-o târziu după criteriile unora, dar cred că l-am citit exact când am avut capacitatea să îl înţeleg.

În AUGUST am făcut 39 de ani, şi trebuie să precizez că un om face o singură dată în viaţă 39. Patruzeci face de mai multe ori, şi de foarte multe ori şaisprezece.

În SEPTEMBRIE totul a început să se simtă abraziv şi insuportabil. Lumea a început să se rostogolească. Dar am citit „Feuchtgebiete” de Charlotte Roche şi m-am simţit un pic mai bine. Am văzut un lac, sau am visat un lac.

În OCTOMBRIE am căzut pe gânduri, am înţeles că multe lucruri pentru care nu aveam dovezi erau exact aşa cum mă temusem că sunt. Am adunat rămăşiţe de amintiri şi am scris „Această femeie”. Mi-am luat la revere de la o bună prietenă.

În NOIEMBRIE am văzut o fantomă. Cu toate acestea mi-am cumpărat bilete la piesa lui Radu Afrim „Das Ende des Regens” şi nu mi-a părut rău deloc.

În DECEMBRIE m-am dus într-o dimineaţă pe câmp şi am făcut o mulţime de fotografii. Ca premiu am avut o raţă sălbatică pe care-am fotografiat-o în toate poziţiile. Stătea, era o divă. Mi-am luat un cozonac şi m-am întors acasă. Cozonacul mi-a căzut într-o baltă, dar l-am mâncat aşa ud. În aparat uitasem să pun cardul. N-am nici o fotografie.

Îmi iau la revedere fără nici cel mai mic regret de la 2011, cu cea mai mare uşurinţă, răsuflând uşurată că s-a terminat şi privind înainte, inventându-mi nenumărate vieţi alternative. De exemplu, aş vrea să fiu pisică, deşi atunci nu m-aş mai înţelege deloc cu căţeluşa mea Pixie, căci ea fugăreşte toate pisicile. Îmi asum riscul.

“Fata de pe coperta întâi” de Simona Cratel

Bettie îşi trăieşte public fanteziile secrete. Nu-i e ruşine de nimic.

E fericită când este fotografiată legată. Pare surprinsă inocent în ocupaţia ei obişnuită. Nimic deosebit în asta. Celelalte femei par forţate în fanteziile unui bărbat. Pe când Bettie forţează bărbaţii în fanteziile ei. Bărbaţii, căci unul singur nu foloseşte la nimic. Bettie deţine puterea sexuală. Şi o ştie.

Îi place. Se simte bine cu cine este. E sinceră, fericită, nu se teme de nimic.

Bettie n-a suferit niciodată din dragoste, căci a trăit fiecare moment fără memorie. Divorţat de cel de dinaintea lui. Divorţat de raţiune. Ea există doar în respectivul moment. Corpul ei şi mintea ei sunt în acelaşi loc. Egală sieşi. Există în prezent. Nu altundeva. Nu are trecut. Nu are viitor. Doar ştie să trăiască.

Bettie nu are nevoie de nimeni să se simtă împlinită. A, desigur, are nevoie de o mulţime de persoane care să-i satisfacă nevoile. Să-i stingă energia nesecată, sau măcar să încerce.

Bettie are nenumăraţi iubiţi deodată, pentru că un singur bărbat nu are cum s-o mulţumească. Bettie nu a gătit niciodată, căci nu e făcută pentru bucătărie. Acolo ajung doar femeile necalificate pentru sex. Pe când Bettie este regina.

Bettie nu a făcut copii şi nu a îmbătrânit niciodată. Nu s-a căsătorit, căci ştie prea bine ce efect are căsătoria asupra unei femei.

Are naturaleţea şi prospeţimea unei fetiţe care se joacă de-a oamenii mari. Plăcerea ei e pură. Dezbrăcată. Goală. Dar nu are aerul că ar fi goală. Nici măcar nu pare să înţeleagă conceptul de goliciune. Are aerul că este îmbrăcată în pielea asta catifelată, susţinută de muşchii rotunzi, cărnurile rotunde. Totul este de arătat. Nimic nu e intim. Este aşa cum e intenţionat să fie. Îi place să fie legată. Pentru că ea poate să fie tot ce este.

Ea nu a lucrat niciodată. Trăieşte pe yachtul din poză. Nu doarme, nu mănâncă, nu moare. La ea nu există „cum am iubit”, „cum mi-am făcut datoria”. Pentru că ea există. E reală. Cu confidenţă, cu încredere. Cu putere.

Buzele roşu aprins, bretonul negru. Silueta în formă de clepsidră, micuţa Bettie. Purtându-şi goliciunea ca pe o haină de lux. Aşa cum a fost creată. Are sâni şi vagin şi tot ce mai are o femelă. Dar nu suferă de pe urma nici uneia din mizeriile de a fi femeie. Femeia în stare pură.

Bettie pe un yacht, privind fericită în zare. Momentul acesta pare apogeul perfecţiunii. Goală, tolănită ca o pisică, sfidând gravitaţia. Parcă o auzi că toarce. Ştiu că nu este nimic acolo unde priveşte. Doar mare crudă, despuiată. Iar sclipirea sălbatică din ochi este acolo, zâmbetul ei dulce, siguranţa ei. Neruşinarea.

Bettie cu un bici în mână, în port-jartiere. Sigură de sexualitatea sa. Sinceră.

Celelalte femei au aerul că sunt folosite, în timp ce ei îi place ceea ce face. Se simte bine cu ceea ce este. E sinceră. Şi fericită. Şi obraznică.

*Bettie Page a fost o pin-up girl din anii 50. Când a pozat pentru fotografiile care au făcut-o faimoasă, trecuse deja de 30 de ani. S-a născut pe 22 Aprilie 1923 în Nashville Tennessee, USA.

“Pasaj în timp” de Simona Cratel

În mijlocul vieţii stând, ca şi cum ai ajuns la un capăt, un drum închis, o fundătură, un dig cu capătul în mare (unde altundeva?) şi priveşti căutând o oarecare continuare a drumului retezat de accesul interzis, oprirea forţată. Se cheamă că te afli la o vârstă „bună”, cumva în mijlocul unei presupuse ascensiuni, cu picioarele înfipte în pasta mustoasă a vieţii ce pute de atâtea arome, încleştat în ea, cu pumnii lovind încă, deşi ai murit, şi asta încă de mai multe ori, în mod repetat ai întâlnit moartea, ai îmbrăţişat-o, adânc ai sărutat-o pe gură, acea gură pestilenţial mirositoare de asemenea, a cangrene. Te-ai născut aici şi ai fost forţat să continui ce-ai început, te-ai născut aici ţipând că ai ieşit din pântecul femeii, protestând, urlând că ai venit pe lume, că ai fost chemat în existenţă, apoi ai străbătut străduţele, întâi în cărucior, cu paşi şovăielnici, ţinând strâns mâna cuiva, apoi împins din spate de mulţimea furioasă care se încurcă de tine şi le stai dracu’ în drum. Momentele acelea goale şi neruşinate, supte de orice înţeles, acute, dureroase, care lasă răni de nevindecat. Cei care nu pot salva nimic, ori mişca un pai. Un mormânt dreptunghiular, o gaură de astupat. O fundătură la capătul căreia ai ajuns doar ca să priveşti în acea groapă căscată spre tine. Nimic, nimicul vieţii, tu învârtindu-te în cerc într-un oraş cenuşiu, oricare oraş, oricare cerc, cu marele non-sens împletindu-ţi-se-n-păr şi în capilare şi în frânturi de frază: fundături fără ieşire. Nimeni nu se îndrăgosteşte de nimeni pentru mai mult de o secundă, relaţiile se destramă aproape din momentul în care s-au închegat, prietenii se despart imediat ce şi-au dat mâna. Mergi la capătul unui drum şi priveşti adânc în moarte. Stai în faţa unui zid şi priveşti. Priveşti o cană pe o masă, un copac pe câmpie, îţi priveşti mâna în soare, transparenţa aceea aurie te fascinează, iar lucrul spre care priveşti de fapt este nefiinţa, întoarcerea în materie, ofilirea pe accelerat, pe înainte, spre nimic.

“adam şi eva în varianta noastră” de Simona Cratel

ce am acuma în faţă, am un nou dezastru, o nouă distopie, cine este acest bărbat obosit, lungit lângă mine, cu faţa în partea opusă, cum se numeşte acest lac pe malul căruia m-ai adus, nu, nu-mi raspunde „lac”, sunt convinsă că are un nume, un nume adevărat, care să sune omeneşte, îmblânzit şi docil, casnic, mai gândeşte-te odată, gândeşte pentru mine şi dă-mi un răspuns cuviincios, nici un lac nu e doar lac, nici un lac nu este doar apa în mijlocul acestei grădini abundente, cum se numeşte asta, când mă împingi să devin femeie, uite cum mă duci în stare să vorbesc despre tine, lucru de care nu m-aş fi văzut capabilă până acum

ce este dragostea, căci eu nu ştiu, este dragoste această îmbrăţişare, acest gest, acest zâmbet, această nelimitată atingere care mă însoţeşte după ce tu de mult te-ai dus, cum poţi şti ce se întâmplă când tocmai în clipa în care lucrurile se întâmplă habar n-ai ce se întâmplă, eşti prea preocupat cu ordinea lor cronologică, să le păstrezi justeţea, miezul raţional, să nu te pierzi în vreun labirint sinistru, iar atunci, cum să ştii cu adevărat când vine dragostea, o poţi evita cu premeditare, o poţi stăpâni, o poţi provoca, să îţi spui: dacă voi ridica acum degetul spre cer se va produce o mare-nvălmăşeală în această biată femeie, i se vor înnoda simţurile într-un nod gordian, nu va mai şti nimic din ce trebuie, i se vor inversa centrii cognitivi, fie ea damnată, a naibii femeie, are sâni şi piele şi păr, şi ochi înşelători, iar dacă ai găsi o crăpătură să te strecori în ea, ai face-o la infinit, descântece, poţiuni, plante neculese de pe câmpuri virgine ale minţii, în văi neumblate şi peşteri neştiute, mi-ai spus: te voi duce într-un loc unde n-a mai calcat nimeni şi nimeni nu va putea vreodată să ajungă acolo, iar eu am spus sună a film horror, iar tu ai răspuns nu şi din punctul meu de vedere

eu am spus atunci: suntem nebuni, dar tu m-ai corectat: suntem adam şi eva goi în paradis, procreând

“Sămânţă” de Simona Cratel

Când iubitul meu vine,

Silueta lui e a unui uriaş.

Pe peretele gol

Umbra sa dispare înghiţită-n întuneric.

Holul e gol

Dar umbra lui rămâne.

Unde-ai plecat?, îl întreb chircită în mine.

El nu răspunde,

pentru că nu e nimeni în casă,

iar eu sunt goală de mine.

Unde vei pleca?, îl întreb, iar vocea

îmi stinge consoane

pe care chircită le adun în pumni

pentru a forma

nenumărate umbre.

Oraşul e gol, străzile neumblate,

Planete străine clipesc în zare.

Iar el nu răspunde,

Căci viaţa e goală

Iar nerăspunsul lui mă sărută.

De ce n-ai venit?, îl întreb,

Iar foşnetul ploii mă-ngână.

A plantat în mine

Mica sămânţă a unei uriaşe nelinişti,

Apoi a plecat.

“The Man Who Hates Christmas”

The man who hates Christmas held out his hand to me, palm up. We were in the middle of an ocean of people who were swarming back and forth without asking for our approval and who were suffocating us with their anxiety.

I did not know what he meant by that, so my mouth shaped politely nothing else but a definite no.

He might have wanted to give himself to me; he might have wanted me to climb up into his palm, so that he could take me home and imprison me in his temple or in his thigh. But his hand, held out to me like that, remained an open question, raising a decadently suspicious no which rolled up until it became an avalanche.

Dear Sir.

Dear Madam.

If I accept this hand, it could be assumed that I swill start to hate Christmas myself; but I don’t hate Christmas, although I do not love it either.

He failed to answer. It was his secret.

Out of his muscles, small sparks of desire were gravitating towards me, reaching similar corpuscles in my body and creating a vortex deep within my womb, making those butterflies which are so much rumored to dwell in women, start flutter their wings inside of me.

He kept holding out his hand, waiting for me to go up those steps leading to the gaping abyss in his palm, into which I was inevitably going to sink. Whether I wanted or not.

Nononononono.

I repudiate you.

But he was still standing there, with that abyss of his into which he invited me to fall. I gasped in his palm, and like any other abyss, I could see no bottom.

In his green sharp blade-slits with pupils in which answers to questions asked by nobody were gravitating, one could see the world, with its best and its worst altogether. They were dark green.

Translated by Elena Drăghici Proofreading: Carmen Gaşpar MTTLC, Bucharest University

http://editura.mttlc.ro/liternet/11-2010/man-who-hates-christmas.pdf

http://atelier.liternet.ro/articol/10154/Simona-Cratel/Barbatul-care-uraste-Craciunul.html

“Shattan”

Mein bester Freund, Shattan, ist überall. Hat dieselbe Mutter wie ich, hat alles was ich habe, dieselbe Körpergestalt, und er bewegt sich genauso wie ich. Mach mir nicht alle Sachen nach, du! Geh nicht überall hinter mir, lass mich in Ruhe! Hör auf ich zu sein! Wenn ich die Tür aufmachen will, muss ich mit ihm streiten: Ich werde diese Tür aufmachen, nicht du! Aber wenn ich ihn besser beobachte, ich merke er hat alles doppelt wie ich. Hat zwei mal mehr Dinge als ich, er hat mich und sich, und ihm vergeht die Zeit langsamer. Bei ihm scheint sie stehen zubleiben, oder in eine andere Form zu existieren: aufgeblasen in kleinen durchsichtigen Blumen die ihn umringen, ja, die Zeit. Mach mir nicht alles nach, du, du, du, du, mein dunkler Schatten. Du, Shattan.
 
Er war einst mein bester Freund, doch als ich erfahren habe dass er mir alles nachmacht wurden wir nicht mehr Freunde, dann wurden wir Feinde. Aber es ging noch schlimmer, weil er hat angefangen mir zu sagen mach das und das und jenes und darum mich gezwungen zu schreien: Hör auf deine Macht auf mich zu Üben. Er hat nicht aufgehört, sondern weiter gemacht, daher wurde er mächtiger als ich. Er war mein Schatten und trotzdem mächtiger als ich.
 
Er wurde mehr beliebter als ich, und ich habe ihn beobachtet wie er sich freut und auslebt und sich vergnügt, während ich all seine Leiden auf mir getragen habe. Er hat alles sinnliche genossen und mir blieben die Reste, der Morgen danach, die toten Momenten ausgepumpt von Freude, zwischen ich und ich, diese schweren Momenten, die mich töten. Undefinierbar, ohne mich, ohne Subjekt, wenn ich mein Ego hinterher trage als falschen Besitztum. Ja, ich hab ihn gesehen wie er sich in die falsche verliebt hat, und alles mögliche mit seinem Körper aufgenommen, und trotz allem das ganze Leid ist nur mir geblieben, nur mir. Sie verletzt mich!, hab ich geschrien. Lass sie los! Geh weg von da! Lass die Finger davon! Tue das nicht! Aber er tat immer alles was er wollte, was er für richtig hielt, alles was er mochte, ohne auf mich einen Blick zu werfen.
 
Das ich hier bin, verdanke ich dir, hat Shattan mir gesagt mit einem großen Grinsen im Gesicht. Er machte mir nicht mehr alles nach, er hatte jetzt sein eigenes Leben.
 
Ich hab versucht ihn mit Worten auszutreiben, aber er war stärker. Er war größer und die Welt gehörte ihm. Hör auf, mich in einen Schatten zu verwandeln! Du, du, du…! Hör auf an meiner Stelle zu Leben! Sieht du nicht? Ich hab dich geboren, ernährt und du willst jetzt mich töten.
 
Das ich hier bin, verdanke ich dir, hat er mir gesagt, und weiter gemacht.
 
Und so wurden wir Feinde.

http://atelier.liternet.ro/articol/10252/Simona-Cratel/Shattan.html

http://www.leselupe.de/lw/showthread.php?postid=558477#post558477

“Aproape vară” de Simona Cratel

Un bărbat şi chitara lui pe malul Isarului, aplecat asupra instrumentului. Părea o dragoste de durată. O melodie lentă, dulceag subversivă se insinua înspre ceilalţi. Ici-colo, oamenii, câte doi, câte patru, sau câte un singuratic inexorabil, cu toţii privind apa. Întorşi cu faţa spre ea. Aşezaţi, încremeniţi. Iarna a fost grea. Şi mai ales lungă.

Pietrişul alb strălucea în soare, iar apa îşi juca luminile aruncând scântei bruşte. Câteva raţe, în cupluri, traversau de pe un mal pe altul în căutare de hrană, scufundându-se din când în când, rămânând neclar dacă aceste incursiuni subacvatice se bucurau de succes ori ba.

Era linişte, conversaţiile se derulau pe un ton prea jos pentru a putea fi auzite. Doar nemişcarea corpurilor întoarse spre ape. Iar apele curgeau.

Un bărbat arunca un băţ unui labrador negru care înota până în mijlocul râului să-l aducă înapoi. Animalul, docil, făcea dus întors fără grabă. Executându-şi sarcina. Băţul era depus lângă piciorul stăpânului.

Deodată un punct în mişcare. Un tânăr cu o pălărie neagră a coborât treptele şi şi-a preluat locul printre ceilalţi, ca într-un tablou prestabilit, iar din încordarea corpului se putea deduce că o face cu oarecare întârziere. Apoi s-a relaxat. A început să privească apa, corpul său a intrat în nemişcare. A început să zâmbească.

Curgerea apei acoperea orice conversaţie.

Melodia senzual-melancolică îşi făcea însă loc, mai puternic decât vuietul râului care se ducea înspumat la vale. Bărbatul stătea aplecat asupra chitarei sale, concentrat. Era singurul neatent la curenţi şi vârtejuri de scântei. Părea o dragoste de durată.

“Paradis suspendat” de Simona Cratel

Pe vremea când eram întregi
trăiam în acest paradis suspendat
despre care lumea spunea că nu există.
Pe vremea când eram întregi
făceam lucruri întregi
le năşteam aşa cum se cuvine
să fie născute
apoi le ucideam încet
strângându-le în pumni,
în timp ce râdeam sălbatic.

Pe vremea când eram întregi
nu ne interesau lucrurile incomplete
ciuntite de esenţa lor
ne plăceau lucrurile rotunde, lucioase
şi ne hrăneam cu nori.
Aveam cerul pe pământ,
iar lumea ne acuza pentru asta.

Pe vremea când eram încă întregi
ne puteam înlănţui mâinile
apropia capetele
împreuna gândurile.
Dar am pierdut paradisul, da, am pierdut
acel paradis suspendat
când lumea a încetat să afirme
că el nu există,
şi a încetat să ne acuze,
dar a trecut la fapte.

“Zâmbetul unui străin” de Simona Cratel

(pentru Laura Ion)

Peace begins with a smile. – Mother Teresa

Uneori un zâmbet de la un străin înseamnă mai mult decât cel de la un prieten. Prietenul te cunoaşte, străinul nu.
Am început să dăruiesc zâmbete după ce am primit unul în tramvai. Nu aveam de ce să mă ţin, eram înconjurată: în faţă se afla un domn, în spate scaune, oameni peste tot, zi aglomerată. De fapt, era seară sau chiar noapte.
Mi-era frig, tremurasem în aşteptare în staţia plină şi încă nu-mi revenisem. Acum doream să cobor, eram prinsă într-un echilibru instabil între aceste persoane străine care reuşiseră să aibă acces la puncte de sprijin, aşa că s-a întâmplat ca la o frână bruscă, din instinct, să întind braţul către o bară pe care o observasem fără să-mi dau seama. Subconştientul o înregistrase, calculase distanţa şi aşteptase momentul decisiv.
Am reuşit să mă prind la timp cu vârful degetelor de aparatul care compostează bilete. Înainte de asta, degetele mele au trecut prin dreptul pieptului unei persoane. Când mi-am ridicat privirea spre ea, acea femeie mi-a zâmbit. Automat i-am reflectat zâmbetul în mine. Ceva s-a ridicat înăuntrul meu şi s-a deschis total, ca o explozie de lumină. O floare pe care o aveam înăuntru, dar de care nu ştiam, şi-a desfăcut petalele. O căldură neaşteptată mi-a străbătut corpul, iar zâmbetul care mi-a înflorit pe faţă a proiectat toată această energie iradiant în afară.
Am zâmbit ca ea, total, sincer, din toată inima. Era o străină, cu o faţă plină de magia acelui zâmbet. De frumuseţea acelui zâmbet desăvârşit.
Acasă am exersat în faţa oglinzii, încercând să reproduc produsul acela irepetabil al atâtor energii subtile, să ridic în mine zâmbetul absolut, zâmbetul care porneşte din abdomen ca o minge de foc, se ridică în sus cu forţa unui uragan de bine, de simpatie reală, de urare nerostită şi de dorinţă sinceră de bine pentru altcineva.
Nu am reuşit pe moment.
Dar apoi a venit spontan într-un magazin, când o femeie m-a atins pe mână din greşeală şi şi-a cerut scuze, iar eu m-am răsucit spre ea, privirile noastre s-au întâlnit. Exact în acel moment am fost capabilă să dăruiesc acel zâmbet de care vorbesc, în care se îmbină energia şi dorinţa de bine şi sinceritatea, toate acestea pentru cineva absolut străin. Ea mi-a reflectat zâmbetul pe loc, colţurile gurii i s-au ridicat, faţa i s-a destins, ochii i-au strălucit de energie, de primirea acelui cadou neaşteptat, uimită şi ea, prinsă în surpriza acelui mod de a zâmbi. Un străin către alt străin.
S-a petrecut a doua oară când am întâlnit un vecin în pragul uşii blocului şi m-am speriat de apariţia sa, căci eram ocupată cu căutatul cheilor, scufundată în gânduri. El a zâmbit înapoi cu aceeaşi forţă, deschidere, energiile noastre s-au interschimbat, apoi a trecut pe lângă mine. Pot spune cu certitudine că am citit pe chipul său uimirea şi nedumerirea pe care o simţea faţă de ceea ce tocmai se întâmplase… de puterea unui simplu zâmbet.
Aşa că am zâmbit şi am zâmbit mai departe.
Ştiam că şi el îl va dărui altora. Era molipsitor.