Moartea unei cârtiţe

Mă plimbam deunăzi prin Englischer Garten când m-am oprit să fotografiez această cârtiţă moartă. Înainte de a o fotografia am privit-o ceva timp. Era la marginea drumului, foarte mulţi oameni treceau pe lângă mine şi poate că au tras chiar şi cu ochiul să vadă ce am găsit aşa interesant de privit. Dacă au făcut aşa ceva, desigur că au fost dezamăgiţi. Dar nu ştiu dacă au existat aceste persoane despre care vorbesc şi despre care eu presupun că au fost cuprinse de curiozitate la vederea unei persoane oprite în drum şi privind fix în pământ. Ştiu că funcţionează dacă te opreşti şi arăţi ceva pe cer. Atunci cu toţii se opresc să vadă ce arăţi cu braţul întins şi degetul arătător aţintit spre un punct exact. Nu am probat asta personal, dar am văzut în filme. Îmi place să cred că au existat aceşti oameni curioşi şi că dând cu ochii de un animal mort la picioarele mele, s-au gândit că cel mai bine este să trăieşti şi să-i laşi şi pe alţii să trăiască şi să încetezi să-ţi mai pui întrebări căci este inutil. Ceea ce, desigur, nu mai poate fi valabil şi pentru cârtiţa de la marginea drumului.

Nu mă pricep la cârtiţe, ştiu doar că sînt mamifere, că se hrănesc cu insecte şi că toată viaţa şi-o petrec săpând tunele pe sub pământ. A, şi că sînt animale solitare, anti-sociale, poate adevăraţi anarhişti, căci reacţionează agresiv când se întâlnesc cu alţi colegi de specie. Nu aş şti să deosebesc un domn cârtiţă de o doamnă cârtiţă, aşa că sexul acestei cârtiţe moarte pe marginea unei alei în Englischer Garten va rămâne pentru mine un mister. N-aş putea spune dacă este o cârtiţă bătrână sau una tânără, nici cum a murit. Moartea unei cârtiţe nu este un eveniment pentru nimeni, nu o să stea nimeni într-un parc unde a venit să se relaxeze şi să se îngraşe cu soare să deplângă un mic animal care îşi petrece vremea sub pământ. Nu va sosi poliţia să investigheze moartea unei cârtiţe şi nici o autopsie nu va avea loc. Dar eu sînt convinsă că a avut o viaţă deosebită şi că trebuie menţionată, cam aşa cum este cârtiţa din „Vântul prin sălcii” şi că un scriitor ar trebui să se apuce să scrie biografia acestei fiinţe neglijate, ignorate. Posesorii de grădini mă vor urî acum, pentru că ei schimbă sfaturi pe internet despre cum să omori cârtiţele din grădina ta, ca să nu mai facă muşuroaie de pământ şi să strice aranjamentul de revistă de grădinărit cu care să te lauzi la prieteni ca să le dovedeşti că le eşti superior. Iar ei sînt în stare să elaboreze planuri de nimicire din cele mai sofisticate, cu o energie demnă de o cauză mai bună şi cu ustensile pentru exterminat Godzilla. Mie mi-ar fi plăcut să am o cârtiţă în grădină, dar când am locuit la curte, am avut doar o aricioaică. Dar nu a fost rău deloc, nu e vorba că mă plâng, mai ales că ea a apărut într-o zi cu un pui.